Cum se explică reacția de sfidare pe care o întâlnim tot mai des atunci când unei persoane publice i se cere să răspundă unor acuzații serioase?

De ce, în loc de reținere, avem de-a face cu agresivitate? De ce eventuala demisie a fost înlocuită cu hăituirea celui ce a îndrăznit să facă acuzația? De ce a dispărut spovedania publică - "am greșit, vă rog să mă iertați"?

Pentru a încerca un răspuns, voi face mai întâi un mic ocol. În vara acestui an, la Sports Festival, Tibi Ușeriu a povestit, între altele, că s-a întâlnit cu sute de deținuți din vreo zece penitenciare ale României, într-un "turneu" în care a donat exemplare din volumul său autobiografic, "27 de pași". Iar ceea ce l-a frapat a fost că toți se declarau nevinovați; toți dădeau vina ba pe sistem, ba pe familie, prieteni sau pe cei care îi turnaseră.

Fără excepție, niciunul dintre acești deținuți nu își recunoștea culpa, chiar dacă discuta cu un om care înțelege cum e să fii închis, iar discuția lor era informală, fără vreo miză juridică. (Fragmentul este aici, de la minutul 3 încolo.)

Asta înseamnă că refuzul de a recunoaște comiterea unui rău, cuplat cu găsirea unui vinovat în afară, s-a răspândit maladiv la toate nivelurile societății noastre. Și de aici se iscă o nouă întrebare, căreia ar putea să-i răspundă sociologii: oare contaminarea a avut loc de jos în sus sau de sus în jos? A nu-ți asuma vina e o mentalitate înrădăcinată sau e o urmare a "exemplului" transmis prin mass-media? Sau și-și?

Mi-am amintit, în acest context, de o idee din "Minima moralia" (volumul din '88 al lui Andrei Pleșu), idee care sună așa:

"Suportăm să spunem și, la rigoare, să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destul de iscusiți, destul de știutori, destul de îndemânatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem și, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupți, necinstiți, discutabili din unghi etic. (...) Pe scurt, singura autoritate pe care conștiința individuală nu și-o pune niciodată, sau aproape niciodată, la îndoială e autoritatea morală."

Punând aceste idei laolaltă, vă propun câteva observații:

  1. E limpede cât de simplu a devenit să stârnești revoltă și nemulțumire în România, din moment ce nu avem o cultură a responsabilității. Din moment ce, indiferent de situație și de educație, noi suntem victime și altcineva e de vină, de ce să ne mai mirăm că teoria conspirației înflorește?

  2. Noi, ca popor, nu ne-am pus de acord și nu am tras linie sub câteva subiecte-cheie din istoria recentă. Cine și în ce măsură a făcut bine, cine și în ce măsură a făcut rău când vine vorba despre: 23 august 1944, instaurarea comunismului, distrugerea elitelor din anii '40-'50, partizanii din munți, rolul Securității în anii '70-'80, revoluție sau lovitură de stat, mineriade, privatizarea marilor companii din petrol, gaze, industrie grea?

  3. Statul român, prin capii săi, nu și-a cerut iertare nici măcar pentru masacre din secolul trecut, darămite pentru tragedii recente, cum ar fi incendiul din Colectiv. Apoi, din moment ce dosarele cele mai importante sunt amânate adesea până mor învinuiții sau până se prescriu faptele, cum să mai aibă greutate o biată dezvăluire de plagiat?

  4. Ne-asumarea faptelor rele ne arată că la noi nu prea există autoritate morală (fiindcă autoritatea presupune că o recunoști și că te raportezi la ea). Dacă un om simplu care a comis un rău dovedit nu recunoaște o sentință (deci statul) - și nici nu se mărturisește unui alt om (preot, terapeut, prieten...) -, înseamnă că el nu are nici un reper de încredere. Asta se traduce, la nivel social, prin mimarea obligațiilor de cetățean: a mima că recunoști statul ca autoritate în timp ce tu dai vina pe acel stat înseamnă că ai adoptat, poate fără să vrei, o mentalitate de tip mafiot.

  5. Și cu asta ne întoarcem la problema presei: ceea ce i s-a transmis corpului social în ultimii 20 de ani, în special de către televiziunile de știri, este că nu există demnitari condamnați care să fie cu adevărat vinovați și că modelul de urmat este cel care neagă varianta oficială a unei controverse. Invitați sistematic în studiouri după eliberarea din pușcărie (de la Adrian Năstase, până la Becali și SRS), aceștia au fost reabilitați în dublă calitate, de profesioniști competenți și de victime ale unui "sistem" care, vezi Doamne, trădează România.

  6. Dacă un cetățean oarecare vede că sfidarea funcționează, că răstălmăcirea primează, că o contestare vehementă a acuzațiilor îți poate aduce susținători neașteptați din zona presei, cum să mai ia el atitudine când i se prezintă un nou caz de corupție în Guvern? Ce mai contează că prietenul președintelui a primit o licitație servită sau că ministrul Educației fură idei?

Soluții? Există. Reinstaurarea unei autorități morale la cel mai înalt nivel. Poate monarhia. Poate un președinte iubitor de oameni. Câțiva "influenceri" care să-și admită public căderile. Salvarea universităților de la presiunea de a face profit. Boicotarea televiziunilor de știri. Sportul - obiectiv strategic. Scriitorii, scoși din anonimat. Și alte asemenea, evidente, naivități.