Cum am putea prezice, oare, că o carte recent apărută va rezista în timp și că va continua să fie citită și peste – să zicem – o sută de ani?

Ar însemna, mai întâi, să formulăm câteva criterii „de nemurire”, despre care să considerăm că ar fi valabile indiferent de epocă, iar mai apoi să presupunem că, în ceea ce privește cartea în discuție, acele criterii vor fi bifate și când niciunul dintre actualii ei cititori nu va mai fi viu.

Altă dilemă: dacă am formula acele criterii, fiind convinși că funcționează, și dacă am avea și o asemenea carte proaspătă, care ne îndeamnă la predicții, cum am putea convinge „marele public” că e momentul să sărbătorim cu toții, ca o comunitate, fiindcă suntem în prezența unui potențial caz de „nemurire”?

Deja știți, din titlul acestui text, că vreau să scriu despre cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu: „Theodoros”. Ceea ce urmează nu sunt propuneri pentru acele criterii imuabile, ci doar câteva perspective la care m-am gândit, entuziasmat că acest roman există și că a fost scris în limba română.

  1. Muzicalitatea frazelor.

Aproape orice frază din „Theodoros” are această calitate extraordinară: este muzicală. Ca o frază să fie muzicală, e nevoie de mai multe elemente:

a) dacă e citită cu voce tare, să îți dea o senzație de rotunjime: să nu se poticnească, să nu zgârie auzul și să nu fie retezată prematur;
b) eventualele rămurele care se ivesc din trunchiul frazei să fie rezolvate util și ingenios, pentru a evita riscul de pierdere a sensului inițial (echivalent temei din muzică);
c) topica acelei fraze să fie deopotrivă predictibilă și impredictibilă, să-i dea cititorului o senzație paradoxală de „simt ceea ce urmează” împletită cu „totuși, nu mă așteptam la asta”.

Muzica bună e o combinație de simplitate și surprize: simplitatea e necesară pentru a atinge anumite căi bătătorite ale minții, care să-ți dea sentimentul de „pot să înțeleg și să rețin”, în timp ce surpriza e necesară pentru a-ți da sentimentul de „uuu, merită să merg mai departe, cine știe peste ce voi da” :)

  1. Curajul de a rescrie mituri.

În scris e foarte ușor să devii ridicol, necredibil și trufaș; mai ales trufaș. Cu atât mai mult dacă ai citit cam tot ce era de citit, iar mintea ta se zbenguie în largul ei prin marea cultură a lumii.

De aceea, e foarte periculos să reimaginezi oricare dintre poveștile fondatoare ale civilizației din care faci parte: oricând există riscul să o denaturezi, să nu îi păstrezi spiritul, să nu fii „înăuntrul” ei, potențând-o, ci „paralel” cu ea, crezându-te superior pe motiv că poți să o rescrii, că n-are cum să ți se opună, că e „în mâinile tale”.

Povestea de dragoste dintre regele Solomon și regina din Saba, așa cum și-a închipuit-o Mircea Cărtărescu în „Theodoros”, e o minunăție de erotism, interpretare teologico-istorică și rafinament al detaliilor.

  1. Limba română e cool.

Într-o vreme în care limba română e târâtă mediatic prin tot felul de cotloane ale prostului gust, când modelul dominant – și, deci, imitat – este mahalaua „fierbinte”, cu propoziții suspendate logic sau chiar neterminate, acest roman este o formă de rezistență. E un semnal trimis către aceia care cred că totul e pierdut, că nu se mai poate face nimic, că bădărănia va prevala și că suntem pierduți ca națiune.

Pentru că e foarte multă lumină și foarte multă frumusețe în limba română din „Theodoros”. E acea lumină optimistă a verilor grecești și acea frumusețe strălucitoare a abanosului nepătruns.

Nu e nevoie să emigrați în altă limbă, pare a le spune Mircea Cărtărescu adolescenților noștri. Haideți câteva pagini împreună cu mine și s-ar putea să vă răzgândiți cu privire la ceea ce e „cool”. S-ar putea chiar să vă îndrăgostiți de ceea ce știți de acasă și de demult, de limba în care visați și în care (încă) mai faceți declarații de dragoste offline.

  1. Palatul imaginației.

Pentru cineva care e interesat de scriere, care știe cât de chinuitor e să formulezi chiar și o frază de care să fii mulțumit, vederea manuscriselor lui Mircea Cărtărescu e contrariantă.
Fiindcă paginile sale nu conțin nici o ștersătură, nici o modificare, nici o intervenție ulterioară.

Această măiestrie presupune cel puțin două lucruri:

  • să nu redactezi nici o frază înainte ca ea să-ți fie completă în minte, înainte să fii satisfăcut de tot ce înseamnă alegerea sensului, a ordinii, precizia cuvintelor, dimensiunea finală etc.
  • mintea să-ți opereze ca-ntr-un soi de palat al imaginației, pe unde să hălăduiască fără să se piardă, memorând traseele și obiectele definitorii întâlnite pe drum.

Am regăsit această tehnică în autobiografia lui Nikola Tesla, care povestește că, în copilărie, pentru a se lupta cu singurătatea, se refugia în propria imaginație, programatic, ore la rând, până ajungea să „stabilizeze” acele lumi fictive, cu personaje clare și acțiuni coerente; ulterior, toate invențiile sale, odată transcrise pe hârtie, aveau să fie impecabile, fără cusur, fiindcă „versiunea beta” fusese deja testată în palatul imaginației sale.

  1. Mărturisire versus ficțiune.

Unul dintre reproșurile care i se aduc lui Mircea Cărtărescu (de către alți scriitori români) este că nu scrie din experiență, că sursa poveștilor pe care le spune nu este propria viață, ci imaginația. Cu alte cuvinte, n-ar fi suferit îndeajuns, n-ar fi vărsat destul sânge ca să „aibă dreptul” de a fi romancier.

În fapt, aceasta e o dezbatere mult mai amplă și mult mai complicată, cu trimiteri la Holocaust și la Gulag, și care poate fi rezumată astfel: mai au scriitorii, oare, dreptul să scrie ficțiune clasică după grozăviile secolului XX? Altfel spus, când răul cel mare e știut, și e în fața noastră, cum ai mai putea scrie despre altceva?

O afirmație radicală în acest sens e cea a lui Varlam Șalamov, care a fost închis peste 30 de ani, în mai multe rânduri, într-un lagăr din Siberia. Într-un eseu din 1965, intitulat „Despre proză” (pe care îl puteți citi în prefața ediției românești a „Povestirilor din Kolîma”), Șalamov spune că romanul a murit și că nu va mai învia niciodată. Pledoaria sa este pentru texte care să reprezinte mărturisiri de sine, fiindcă orice alt fel de literatură ar fi nu doar ipocrită, ci chiar ar ignora răul din lume.

Fiecare dintre noi poate decide singur dacă este de acord cu această idee. Însă, revenind la „Theodoros”, mai vreau să spun doar atât: împotriva răului poți lupta cu arme adevărate, poți lupta spunând adevărul și poți lupta creând frumusețe. Nimeni nu știe care dintre metode este cea mai eficientă: nici măcar care este cea mai eficientă pentru sine însuși. Și-atunci, ce-ar fi dacă, așa cum a prezis un biet personaj, frumusețea va salva lumea?