Mie-mi plac clasamentele.

Citesc și mă ajută articolele de tipul "Top 10" sau "Top 100" care se referă la cărți ori la filme dintr-o anumită perioadă. (Nu mai vorbesc despre sport, că atunci nu mai termin postarea :) )

În plus, mă iau după recomandările făcute în rețele de oameni ale căror gusturi le-am verificat.

Sunt mereu în căutare de titluri și de autori pe care nu i-am descoperit încă.

E tot o formă de dependență, am realizat asta de curând: așa cum alții au nevoie de alcool ca să uite ceva ori ca să se dezinhibe, eu "torn" lecturi peste această sete nesfârșită.

Din acest motiv, de fiecare dată când dau peste un roman grozav, dorința imediată e să-l dau mai departe, să-l "împărtășesc".

Și cred că nu e nimic ieșit din comun în această dorință: cititorul citește ca să nu mai fie singur.

Cititorul citește (și) ca să întâlnească, prin intermediul textului, oameni cu care să rezoneze: măcar pentru o scenă, măcar pentru o idee sau măcar pentru un minut.

De fapt, m-am apucat să scriu această postare ca să "dau mai departe" o carte apărută recent: "Bărbatul care iubea câinii", de Leonardo Padura.

E un roman care a intrat în topul meu cu romane străine publicate în acest secol. (Criteriul topului e următorul: aș mai reciti acest titlu?)

Romanul lui Padura e o construcție pe cel puțin patru niveluri, cu o documentare excepțională, despre fanatism și orbire ideologică.

Nivelul 1: ultimii ani din viața lui Troțki, poate cel mai inteligent dintre conducătorii bolșevici, creatorul Armatei Roșii, dar și al conceptului de "revoluție permanentă" (pe care-l regăsim în noile mișcări progresiste).

Nivelul 2: transformarea tânărului catalan Ramón Mercader în asasinul lui Troțki: radicalizarea unui idealist nesigur pe sine, instruirea sa de către NKVD, căderea sa în abis.

Nivelul 3: viața din Cuba comunistă de-a lungul câtorva decenii, sărăcia, deprimarea, dar și omenia simplă, prin ochii scriitorului ratat căruia i se dezvăluie istoria lui Ramón Mercader.

Nivelul 4: autorul cărții spune povestea autorului unui manuscris care spune povestea autorului unei crime care-l vizează pe autorul revoluției din cauza căreia autorul cărții a ajuns să scrie.

Ziceam că acest roman a intrat în topul meu cu romane proaspete (publicate în secolul XXI), și aici mă refer doar la cărți scrise de autori străini.

Acesta e topul, în ordine alfabetică (și sper să vă fie de folos pentru această vacanță):

• "Apeirogon", de Colum McCann;

• "Bărbatul care iubea câinii", de Leonardo Padura;

• "Beatus Ille", de Antonio Muñoz Molina;

• "Chipul tău, mâine. Febră și lance", de Javier Marías;

• "Confiteor", de Jaume Cabré (locul 1, de departe, în acest top);

• "Fizica tristeții", de Gheorghi Gospodinov;

• "Sălbaticul", de Guillermo Arriaga;

• "Stella Maris", de Cormac McCarthy;

• "Sticletele", de Donna Tartt;

• "Wolf Hall", de Hilary Mantel.

A trecut mai bine de o săptămână de când te-ai dus. De atunci încoace, îmi tot adun gânduri și curaj ca să scriu despre tine, despre cum erai tu.

Am nevoie să le spun oamenilor măcar câteva fărâme din ceea ce mi-a fost dat să trăiesc datorită ție.

A scris Ana, fiica ta, ce-a învățat de la tine, au scris Cezar și Traian, a scris fostul tău prof de filosofie din liceu, vor mai scrie și alții.

Dar și eu vreau să mă despart de tine așa, cu un text, fiindcă nu știu altă cale și fiindcă, la urma urmei (care-ți plăcea atât de mult, pentru că scapă turma), cred că noi ne-am întâlnit și ne-am legat unul de altul datorită scrisului; pentru că scrisul contează, pentru că, spre deosebire de noi, textul va rămâne.

(Cum am ajuns eu, dragă Fumi, să-ți scriu ferparul? De ce eu?)

Le voi spune oamenilor ce nu ți-am spus ție, dar, la fel ca altădată, tot tu vei avea, într-un final, ultimul cuvânt.

Și, responsabil cum te cunosc, aștept un semn de la tine, un răspuns, un mesaj, ceva.

Dragi prieteni, oameni știuți și neștiuți,

M-am întrebat de mult, iar acum mi-a revenit și mai puternic această curiozitate: de unde știi când întâlnești un om mare?

Când știi? Care sunt criteriile? Despre cine merită să spui, cu certitudine, “am avut șansa de a-l cunoaște pe Cutare” sau, eventual, “am fost contemporan cu X-ulescu”?

Pentru că, odată dispăruți, și mai ales dacă nu i-am cunoscut, despre toți marii oameni avem tendința să ne imaginăm că ei au fost altfel, că măreția le era oarecum manifestă, vizibilă, neîndoielnică.

În fapt, toți marii oameni, ca să simplific, sunt, în primul rând, niște (bieți) oameni: vulnerabili și păcătoși ca toată lumea, când generoși, când egoiști, întotdeauna imperfecți.

Lui Fumi îi plăcea să spună că toți merg la budă și tuturor le miroase gura dimineața.

Fumi e prietenul meu Alin Fumurescu.

Despre el va fi vorba în acest text. A murit în 11 mai, anul ăsta. Avea 57 de ani.

Și vreau să vi-l povestesc și dumneavoastră, cei care poate i-ați auzit doar numele, fiindcă Fumi, cred eu, a fost un om mare.

1.

Și hai să încep cu această idee: Fumi era foarte direct.

În special cu prietenii și colegii, dar și cu studenții lui, ba și cu câte-un străin întâlnit întâmplător, Fumi ți-o zicea în față, uneori chiar ți-o “trântea”, fără să îi prea pese că te-ar putea supăra sau jigni.

Iar ceea ce mi se părea și continuă să mi se pară paradoxal este că mai toți îl iertam.

Ca și cum, în adâncul sufletului, cu toții aveam nevoie să fim confruntați cu acele păreri tranșante, care nu erau neapărat adevăruri.

Ca și cum, dacă am fi sinceri cu noi înșine, am recunoaște că ne prinde bine și ne face bine să nu tot fim menajați, să nu tot jucăm roluri, să nu ne tot “mângâiem piticii”.

Asta era una dintre expresiile lui favorite și una dintre atitudinile lui favorite.

Fumi nu-ți mângâia piticii. Dimpotrivă: ți-i stârnea și ți-i umilea.

Iar asta, pe termen lung, ți-era de mare folos: fiindcă nu ajungeai să te crezi cine știe cine. Și fiindcă exista cineva care nu te lăsa nici să-ți plângi de milă și nici să te scalzi în propria ficțiune comodă.

2.

Fumi avea această intuiție rară: se pricepea la oameni. Nu știu cum și nu știu de unde îi venea, dar te citea și te întorcea pe dos în câteva minute.

Savura acest rol de agent provocator, care îi hrănea egoul (și, Doamne, cât îi mai plăcea să sublinieze că nu întâmplător îl cheamă Fumurescu!), însă, încă o dată, ce e misterios, ce e straniu și ce e remarcabil, acum, când el s-a dus, este că toată această atitudine, care putea fi o continuă agresiune, era gustată, era ținută minte, era dorită și îmbrățișată atât de cei din preajma lui, cât și de tot felul de cunoștințe trecătoare, cu care se nimerea la aceeași masă ori la aceeași discuție.

Iar Fumi era topit să stea la masă și la discuții. Ore întregi, nopți întregi, ani întregi, o viață.

În redacție la NU, la începutul anilor ‘90, mai mult stăteam la discuții decât să facem ziarul. Luam bere, pâine și salam, eventual și niște alune sau semințe (în săptămânile de după salariu), și discutam până la ziuă: politică, istorie, religie, filosofie, literatură, femei, bărbați, România, de toate.

Lui Fumi îi plăcea “Dallas” și ne uitam cu redacția la serial, să aflăm ce-a mai “copciolit” J.R. Ewing.

Sau, uneori, seara, mutam pe RTL ori pe ProSieben, iar Fumi “traducea” în românește replici din filme nemțești cu sex mimat. Nimeni nu înțelegea nimic, femeia de pe ecran repeta “ja, ja!”, iar el improviza dialoguri sobre și importante, al căror contrast cu imaginea ne împrăștia de râs de pe scaune.

N-am să aflu niciodată cum devenise posibil, dar, la 24-25 de ani, Fumi era deja construit pe dinăuntru.

Avusese deja parte de câteva întâlniri fondatoare, una cu scriitorul Marcel Petrișor (care făcuse 14 ani de pușcărie) și alta cu scriitorul Vasile Andru (de la care învățase primele trepte ale practicii isihaste “oratio mentis”, coborârea minții în inimă).

La o vârstă la care alții abia deschid ochii către lume și către marile idei, Fumi avea deja convingeri puternice referitoare la viață și moarte, ortodoxie și erezie, dragoste și trădare.

Era ca și cum el se maturizase încă din adolescență, iar apoi, în anii de după revoluție, când desfăcuserăm darul libertății venit de nicăieri, nu făcea decât să scrie și să aplice tot ceea ce deja stăpânea.

3.

Fumi era deja lider, hotărât, vizionar, la o vârstă la care alții bâjbâie.

Eram doar cu un an și jumătate mai tânăr decât el, dar, atunci, în anii primei noastre aventuri de ziariști liberi, el era deja știutor: înțelegea contexte, se orienta corect, știa ce să ne ceară, știa să țină lucrurile sub control și să nu i se urce la cap.

Îmi amintesc, de pildă, că, în nebunia Caritas din ‘92-’93, înconjurați de prieteni și rude care tot ridicau sume de 8 ori mai mari, permițându-și investiții tot mai importante, rămăseserăm printre puținii care se încăpățânau să nu “joace”, iar Fumi ajunsese să strige “în pustiu”: cum le vom mai putea spune cititorilor că greșesc, că ăsta e un joc piramidal care se va prăbuși, dacă noi înșine facem acest compromis, dacă una scriem și alta facem?

Printre cele mai importante lucruri pe care i le datorez este această încăpățânare, acest mers împotriva curentului, acest “pișat contra vântului”, ca să pui liniștit capul pe pernă, ca să rămâi tu însuți, ca să nu-ți bați joc de ceea ce ai primit.

Oricât ți-ar fi de frică.

4.

Și, dacă am ajuns la frică, vreau să vă spun că Fumi a fost, probabil, cel mai curajos om pe care l-am cunoscut. Uneori nebun de curajos, alteori iresponsabil de curajos.

Într-o noapte, după o discuție nesfârșită din cine știe ce birt, s-a dus să-și cumpere un hamburger lângă Croco, înainte să plece spre casă. În anii ‘90, acolo, în Piața Păcii din Cluj, se strângeau taximetriștii să-și aștepte clienții.

Și, în timp ce înfuleca, i-a auzit cum se dădeau mari, care mai de care, cu ce le făcuseră ei unor femei în materie de sex.

Imaginați-vă un grup de bărbați, pe la 2-3 noaptea, care la două-trei cuvinte și-o bagă și și-o scot, și un tip scund, cu lentile groase ca de borcan, care se apropie de ei și, nitam-nisam, le-o trântește: ”Din moment ce vă tot lăudați cum le-ați pus-o și le-ați dat-o, e clar că le aveți cu toții foarte mici”.

Știu, și-o căuta cu lumânarea. Și nu mă întrebați cum s-a terminat povestea, că nu mai rețin, dar cert e că a scăpat cumva și a ajuns teafăr acasă. Poate că unul dintre taximetriști și-a dat seama că greșise și l-a scăpat de linșaj pe nebunul cu barbă și ochelari.

Dar ăsta era Fumi.

Altădată, la Ziua de Nord-Vest, a organizat o pândă ca-n filme, dintr-o dubiță cu geam fumuriu (sic!), în care fotograful redacției i-a pozat în flagrant pe toți schimbătorii de valută din Piața Unirii.

De ce? Fiindcă Poliția locală pretindea că “nu are dovezi” că în centrul Clujului există bișnițari.

După ce a publicat în ziar seria de fotografii, în care toate chipurile puteau fi recunoscute, iar gestul de a înmâna bancnote era evident, la hruba noastră de redacție s-au înființat “băieții de pe floașter”, cu amenințări nevoalate, cu tăiat mâini și picioare, găsit neveste și copii etc.

Iar Fumi, dacă țin bine minte, a avut inspirația de a porni un reportofon, pe nevăzute. Și, în loc să bată în retragere, în loc să fie împăciuitor, a plusat: nu doar că le-a zis că nu se va opri, ci că acum îi are și pe casetă, proferând amenințări.

Și cum veniseră, așa s-au și dus.

5.

Nu știu de unde îi venea acest curaj. Dar, indiferent că-ți plăcea sau nu de el, trebuia să recunoști că Fumi are o voință rarisimă. Fiindcă nu punea presiune doar pe cei cu care lucra, ci mai ales pe sine.

Ținea tare mult la acest exemplu, și ți-l repeta până te săturai: Brâncuși a învățat mai întâi să facă un ecorșeu perfect și abia apoi a pornit-o pe cont propriu, căutându-și arta și drumul.

Iar Fumi avea și acest dar, de a juca după reguli atunci când obiectivul lui era limpede.

Așa a făcut după ce a ajuns în America: a muncit într-o fabrică, sortând cutii cu ciorapi la o bandă transportoare, ca în celebrul film cu Chaplin, apoi a fost îngrijitor într-un azil (“am spălat bătrâni la cur, bă!”), deși era absolvent de medicină, doar ca să aibă șansa de a se înscrie la doctorat și de a ajunge să predea într-o universitate americană.

Asta visase și asta a reușit.

6.

În America, teza lui despre compromis a primit premiul de cel mai bun doctorat în științe politice din anul în care a fost susținut. Iar cartea născută din acea teză a fost aleasă între cele mai bune 25 de lucrări academice publicate în Statele Unite în 2013.

Un ochelarist plecat din Brad, care făcuse foamea împreună cu familia lui ca să nu joace la Caritas, a devenit unul dintre cei mai respectați profesori de filosofie politică din America.

Câți români au fost invitați să predea la universitatea Yale? Fumi al nostru a fost.

Și a predat nu doar la Yale, ci și la Bloomington, la Tulane și la Houston, unde și-a luat și faimoasa “tenure”.

7.

Vă întrebați, poate: de morți numai de bine? Nu și acum.

Fumi nu era doar temerar sau ambițios, ci putea fi, și adesea era, insuportabil. Avea fixuri, avea hachițe și te storcea de energie.

Voința exacerbată nu e posibilă fără o centrare pe propriile interese, cu riscul de a-i răni pe cei din jur.

Și mă tot întrebam, când lucram zi de zi împreună, dar și după ce a emigrat, așa cum mă întreb și acum, când încerc să-i compun acest portret cât mai onest, dacă poți fi un om mare fără a uita uneori, sau fără a mai ține cont, că le provoci suferință tocmai celor care te iubesc cel mai mult.

Nu cumva măreția și toată această forță de înrâurire, toată influența care va merge până dincolo de moarte, sunt de neconceput dacă ești prea atent cu ceilalți?

Nu știu răspunsul. Înclin să-l intuiesc, la fel ca dumneavoastră.

Mărturisesc însă că, mie, timidului idealist care eram la 22-23-24 de ani, dar și ulterior, Fumi mi-a predat lecții de bărbăție.

Adică exact ceea ce are nevoie un băiat care se caută pe sine și căruia cărțile nu-i sunt îndeajuns. Pentru că, vrem, nu vrem, cărțile nu ne sunt niciodată îndeajuns ca să și trăim.

Atunci, în anii ‘90, când deschiseserăm ochii către libertate, când totul în România părea posibil, iar noi, niște studenți amărâți, ne dădeam cu părerea, inconștienți, despre trecut și viitor, Fumi, primul meu redactor-șef, care avea să-mi devină prieten de suflet și căruia aveam să-i aflu atâtea și atâtea secrete, îmi repeta, și-l aud și azi, “bă, Măruță, noi suntem buni, bă!”.

Atunci, la redacția NU, așa-i plăcea să ne zică, ca-n armată, pe numele de familie.

Dar de unde atâta încredere, de unde atâta înțelegere a ierarhiilor acestei lumi, de unde această conștiință a valorii pentru un tânăr abia ieșit din comunism?

Nu știu. Poate că asta e măreția. Poate că ăsta e destinul, poate că Fumi a avut dintru început un înger zdrobitor de îndrăzneț și, deopotrivă, un demon foarte sofisticat.

8.

Fumi a învățat ca să fie medic și între timp a fost ziarist. Apoi a învățat filosofie și între timp a fost ziarist. A citit ca nimeni altul, a petrecut ca nimeni altul, iar între timp a iubit și a făcut trei copii.

A plecat în America și, într-un fel, a cucerit-o. S-a întors acasă cât a putut de des și ne-a adunat la masă de fiecare dată. A predat filosofie și ne-a predat presă.

A trăit cum și-a dorit și a murit cum și-a dorit.

Nu știu pe nimeni altcineva care să fi fost mai curios decât el cu privire la moarte. M-am întrebat dacă brava, dar n-am găsit un răspuns.

Și-a dorit să moară în picioare, să nu devină o povară. A refuzat să mai meargă la medic, la controale și analize.

Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară: așa zicea.

Era liniștit că le făcuse pe toate. Sper că era împăcat.

Și era convins că, oricât va fi fost de păcătos, oricâte suferințe și trădări va fi comis, ceea ce va conta în judecata Celui de Sus va fi că el, robul lui Dumnezeu Alin, băiatul cu lentile de borcan plecat din Brad, ajuns medic și ziarist la Cluj, apoi profesor în America, el, soțul Ancăi, tatăl Anei, al lui Andrei și al lui Alec, dar și bunicul Sofiei, care i-a luminat ultimii ani de viață, nu a fost niciodată un eretic.

A fost cuminte în nebunia lui, a fost smerit în măreția lui, a fost ca nimeni altul dintre cei pe care i-am cunoscut.

Rămas bun, Fumi!

Îngerul tău cel tare să te ia sub aripa lui neînfrântă.

V-aș fi spus că am primit "Războiul sfârșitului lumii" când am împlinit 18 ani, de la cei mai buni prieteni ai mei din liceu, Doru și Mihai, și că trebuia să ai pile ca să faci rost de o carte bună în acei ani, era mare lucru să ți se facă așa un cadou, fiindcă îți dădea certitudinea unui nou vis, a unei noi guri de aer,

iar noi citeam pe-atunci ca să ne împotrivim măcar așa, imaginar, ca să avem lumi spectaculoase în care să ne refugiem împreună, ca să ne iluzionăm cumva că am putea călători, că am putea face parte dintre cei vizibili,

ca să ne iluzionăm că existăm și noi chiar dacă nu putem ieși din țară, chiar dacă abia mai punem mâna pe câte un disc cu muzică rock, chiar dacă nu vedem nici măcar Mondialele de fotbal la televizor,

iar un roman bun făcea cât sute de influenceri, vorbeam despre el, ne hrăneam cu el, preluam porecle din el (am un prieten căruia i se spunea Sfântulețul),

și uite, vezi, unul dintre paradoxurile literaturii e că poate salva popoare care sunt închise în propria țară, și care, dacă au norocul să redevină libere, mai degrabă abandonează literatura, o uită și o trădează,

și v-aș mai fi spus că, apoi, după revoluție, la noi în redacție, unde mâncam parizer și beam bere de la Gospodina, unde ne uitam împreună la "Dallas" și unde ne jucam "Prince of Persia" pe calculatoare 286, acolo n-aveai ce să comentezi dacă nu citiseși "Conversație la Catedrala",

ba chiar, uneori, ne vorbeam unii altora cu "ay, Zavalita, Zavalita", așa ne aminteam cât de trecătoare e toată povestea asta cu presa, și ăsta era gândul nerostit, că n-ai cum să nu te ratezi dacă te îndrăgostești de mirosul de plumb și de numele tău din josul paginii,

și că nu trebuie să uiți că pe un ziarist nu-l poate înțelege decât un alt ziarist,

cum îl înțelegeam și noi pe bietul Zavalita din Lima, care-și făcea veacul într-o bodegă cum ni-l făceam și noi la Croco, la Boema sau la Pescarul, pierzând vremea cu politică și cu nesfârșite comentarii despre cărțile cele mari, spunându-ne că am conta și noi fiindcă i-am citit pe Dostoievski și pe Hemingway, pe Márquez și pe dumneavoastră,

și asta v-aș mai fi spus, că, uite, un scriitor habar n-are cum schimbă viețile unora dintr-o țară aflată la mii de kilometri de a lui, și nici asta n-ar fi cine știe ce revelație,

și poate că adevărata descoperire e că poți să reinventezi scrisul, că merită să te gândești să faci asta,

că scrisul e suprema încercare și dovada că poți rezona cu un alt om, cu un străin pe care nu-l vei întâlni și nu-l vei cunoaște niciodată,

pe lângă care poți trece așa cum ați trecut dumneavoastră, domnule Vargas Llosa, când ați venit în orașul meu și când v-am așteptat ca un licean entuziast, cu romanul primit de la Doru și de la Mihai în geanta de ziarist,

și să știți că n-am mai stat să-mi dați autograf, dar măcar v-am făcut o fotografie, pe care o public din nou astăzi, în ziua când am citit că n-o să mai scrieți, ca să vă spun măcar așa, de departe,

adio, Zavalita, rămas bun, bătrâne ziarist, îți mulțumesc, Zavalita, ay, ay...

Ce am mai învățat în ultimele zile? Că luăm drept imuabile anumite așezări ale lucrurilor, anumite relații, doar pentru că acele relații erau așa când ne-am născut și pentru că nu s-au modificat în timpul vieților noastre.

(Ceea ce e totuna cu a zice că nu putem trăi fără o temelie a credințelor noastre. Avem nevoie de o întemeiere, de o anumită ordine, de un "pământ solid" sub tălpi.)

Un exemplu de asemenea pre-judecată (sau "bias", cum i se zice mai nou): e în firea lucrurilor ca Europa și Statele Unite să fie aliate.

E o idee care face parte din structura minților noastre, din felul inconștient în care ne raportăm la lume. Nu am chestionat-o pentru că, încă o dată, e normal pentru orice națiune și pentru orice om să aibă asemenea presupoziții.

Doar că această premisă s-a dovedit falsă. Și valabilitatea ei s-a prăbușit în decurs de câteva zile.

Nu, nu e de la sine înțeles ca Europa și SUA să fie de aceeași parte a baricadei. Era, dar nu mai este.

Reduse la principii, două entități rămân aliate pe termen lung doar dacă împărtășesc aceeași viziune, aceleași valori definitorii. Aceleași mituri.

În momentul în care cel puțin una dintre ele o "cotește", adică renunță la vreunul dintre mituri, alianța e în pericol.

Culianu a înțeles și a explicat această idee (în "Jocurile minții"): orice modificare, chiar și una aparent nesemnificativă, în semantica uneia dintre propozițiile care întemeiază viziunea unei comunități asupra lumii duce la o fracțiune, la o desprindere a unei părți din acea comunitate.

El a aplicat această regulă de generare asupra sectelor gnostice, erezii creștine, dar ideea este valabilă și în politică, și, cred, în orice fel de relație.

Ce desparte fundamental, în acest moment, perspectiva europeană de perspectiva americană?

Ce anume s-a schimbat radical în credințele colective ale celor două entități?

Odată cu revenirea lui Trump la Casa Albă, noua direcție a Americii este una mono-teistă. America a revenit la credința într-un singur (dumne)zeu.

Atenție, nu e neapărat să fie același zeu. Ceea ce leagă miliardarii din Silicon Valley cu evanghelicii din Sud, cu lobby-ul evreiesc și, mai ales, cu marea masă a alegătorilor republicani este mono-teismul. Nu contează că unii cred în inteligența artificială, iar alții în Dumnezeul Vechiului sau al Noului Testament.

Important este că îi unește credința într-o divinitate care urmează să vină. Și a cărei venire și-o doresc cât mai grabnic.

Pe scurt, America este însetată de viitor. Înspre viitor privește și de către el vrea să fie înghițită.

În ce crede Europa? În nimic.

Bineînțeles că, la nivel de mase, există milioane de oameni care au credințele lor. Dar, la nivel de politică oficială, ca mesaj implicit care să le fie transmis națiunilor, Europa este atee: nu (mai) este dominată de nici o divinitate, fie aceasta imanentă sau transcendentă.

Să mergem mai departe pe acest fir. Există, totuși, ceva ce Europa, ca entitate politică, își dorește? Răspunsul este: da.

Europa își dorește pace, ca șansă la o viață bună.

Ceea ce înseamnă, ducând gândul mai departe, că în acest moment, viața este principala valoare întemeietoare a Europei.

Dacă există ceva ce Europa ține să apere, aceasta este viața.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că, spre deosebire de America, despre care am dedus că e disperată după viitor, Europa e disperată după prezent.

Europa nu le propune cetățenilor săi vreo lume viitoare, nimic de natură religioasă (mântuire colectivă sau mântuire individuală), ci, renunțând la propriile rădăcini iudeo-creștine, propune doar atât: hai să trăim bine în prezent.

Într-un fel, aici este "viermele" profundei diviziuni din multe țări europene: faptul că o parte semnificativă a populației a fost crescută având ca propoziție întemeietoare ideea că mai există o lume dincolo de prezent. Iar această propoziție întemeietoare este contrazisă de politicile oficiale.

Ce înseamnă să crezi exclusiv în prezent? Înseamnă, printre altele, că nu ești dispus să te sacrifici.

Dacă viața aceasta este începutul și sfârșitul valorilor tale, atunci trebuie să faci orice ca să eviți și să amâni moartea. Pentru că viitorul este, orice-am face, moartea.

Din păcate (dar și din fericire), americanii nu mai sunt dispuși să moară în locul nostru. Iar rușii par a fi dispuși să moară pentru locul nostru.

În plus, atât americanii, cât și rușii sunt însetați după un viitor de dincolo de fire.

Nemărturisită, poate chiar neînțeleasă, aceasta este credința ce-i unește, propoziția ce-i readuce laolaltă, alianța lor renăscută împotriva prezentului.

Azi împlinește un an de viață. Mii de oameni au văzut-o, au luat-o în palme, au cercetat-o, au deschis-o, au închis-o, au îndoit-o, au împrumutat-o, s-au gândit la ea, au citit-o sau au scris despre ea.

Cât de misterios poate fi acest fenomen? Cum adică mii de oameni? Cum adică fiecare a rămas cu ceva despre care nu voi fi afla niciodată – ceva care, probabil, este cu totul alt-ceva decât m-aș aștepta?

(Dar cum ar fi, oare, să și aflu cu ce a rămas fiecare? N-ar fi înspăimântător de frumos?)

Am vorbit despre ea, însoțind-o, la București, Cluj, Iași, Galați, Suceava, Sibiu, Timișoara și Oradea.

Datorită ei am ajuns la teiul lui Eminescu și în cetatea de scaun a lui Ștefan, datorită ei am mâncat cel mai bun borș de pește din viața mea, datorită ei mi-am reîntâlnit rude și prieteni cu care am redescoperit, în puține minute, că nu e nevoie de multe cuvinte.

Iar astăzi, când împlinește primul an, vreau să le mulțumesc câtorva oameni. Pentru că, grație acestor oameni, ea a ajuns la mulți alții, la neștiuții pe care aș vrea să-i aflu cumva, fiindcă au căutat-o, răsfoit-o sau dăruit-o la rândul lor.

Le mulțumesc, astfel:

• domnului Vlad Zografi, pentru că a recomandat-o la Humanitas și pentru că, ulterior, când ne-am și văzut la librăria Cișmigiu, a spus așa:
  "Una dintre cele mai mari satisfacții pe care le-am avut în aproape 30 ani de când lucrez la această editură este că am putut să particip la apariția cărții lui Mihnea. Când am citit-o, am fost copleșit. Mi-am zis că ceva așa de bun nu prea mi s-a întâmplat să citesc.";

• domnului Silviu Man, pentru că a fost primul care i-a dedicat o cronică aplicată și pentru că de la el am preluat cele trei "ancore" pentru menținerea în realitate: corpul, "acasă"-le și comunitatea;

• domnului Doru Căstăian, care a citit-o imediat după lansare, notând aici, pe Facebook, că "e o carte care sperie, provoacă, scandalizează, nelinişteşte", și care, tot atunci, m-a invitat în fieful său (al cărui primar sper să devină);

• doamnei Ana-Maria Lavric-Paraschi, care le-a trimis-o, generoasă, mai multor prieteni de-ai săi, ba chiar a pus-o în bagaj și i-a făcut poză la Muzeul Guttenberg;

• domnului George Pleșu, pentru că s-a gândit că acestei cărți i s-ar potrivi să fie dezbătută la un festival de artă și tehnologie:

• doamnei Oana Lazăr, pentru că m-a ajutat să mă simt în largul meu în studioul TVR Iași;

• domnului Arthur Suciu, datorită căruia am trăit o altă premieră: un curs susținut în altă universitate decât cea de acasă;

• doamnei Daria Ghiu, de la Radio România Cultural, care a creat în doar câteva luni o instituție de presă cu emisiunea "Orașul vorbește";

• domnului Silviu Rogobete, care nu doar că a fost de acord să o prezinte, dar a citit-o atât de temeinic, încât a desenat și o schemă logică a raționamentului, ca o reconstituire a traseului minții mele;

• doamnelor Maria Mihăiță, Iuliana Neciu și Ramona Pricop, pe care le-am perceput, recunoscător, ca ambasadoare ale cărții aici, pe Facebook;

• domnului Dragoș Pătraru, pentru că m-a invitat la "Starea nației", iar dialogul nostru despre carte a trecut de 100.000 de vizualizări;

• domnilor Alexandru Zob și Silviu Petcu, la al căror podcast, Boomerul și Milenialu', m-am putut întoarce în tinerețe;

• doamnei Christine Lescu, care mi-a dat ocazia de a ajunge și la ascultătorii postului Radio România Internațional,

• domnului Dan-Liviu Boeriu, care m-a recunoscut într-un autobuz din Olanda și care, apoi, când ne-am revăzut la Oradea, m-a pus la încercare în fața celor veniți să ne asculte.

Pe toți cei de mai sus i-am întâlnit pentru prima dată, fie în realitate, fie doar pe ecran, în acest an care a trecut de la apariția cărții. (E drept, mai sunt mulți alții cărora ar trebui să le mulțumesc și cărora le cer iertare dacă nu s-au regăsit aici.)

Cartea mea se numește "Identitatea virtuală" și împlinește un an. Sper că deja merge singură în picioare.

(Fotografie de Szilágyi Loránd)

M-am uitat la o prezentare a noului produs Apple Vision Pro, lansat pe piața americană în 2 februarie 2024, și m-am gândit să extrag câteva consecințe fenomenologice pe care le aduce această tehnologie revoluționară.

Apple Vision Pro este un computer excepțional creat sub forma unor ochelari speciali (headset, în engleză), prin intermediul cărora mintea noastră se scufundă într-un mediu virtual.

În exterior, această "cască" dispune de senzori care captează imaginea și mișcarea din toate direcțiile (360 de grade). În interior, între ecranul lenticular și ochii utilizatorului se află scanere, senzori și camere foto care-i urmăresc și îi monitorizează privirea în timp real.

Prima idee: acest produs este un pas către cuplarea om-mașină (bio-tehno), din moment ce îți așezi un computer pe față, iar acest computer îți modifică atât aspectul corporal (pentru ceilalți), cât și felul în care percepi realitatea. Dar să nu anticipăm.

La instalare, computerul îți scanează, pe de o parte, chipul, pentru a obține mai ales distanța adecvată dintre ochi (ca la oftalmolog), și, pe de altă parte, mâinile, pentru că prin monitorizarea mâinilor va obține comenzile pe care i le dai.

Odată ce-ți cunoaște chipul, odată ce ți l-a scanat, computerul îți urmărește privirea, iar privirea ta accentuează (evidențiază) aplicația sau folderul sau fișierul pe care vrei să faci click.

Aceasta este, poate, cea mai semnificativă modificare structurală pe care o aduce acest dispozitiv: privirea ta îi spune computerului – asta, aici, acum.

Tu te uiți la ecran, dar și "ecranul" se uită la tine, tot timpul.

Iar click-ul, pe care acum îl faci apăsând pe un mouse sau pe un pad, se transformă într-un "pinch", în atingerea dintre degetul mare (policele) și degetul arătător.

De aceea e obligatoriu să-ți urmărească și privirea, și mâinile, concomitent. Pinch-ul devine comanda "enter".

O altă transformare structurală, în raport cu felul în care interacționăm acum cu un computer, este că ecranul nu mai este fizic, în fața noastră, ci este și el înăuntrul imaginii 3D.

Ecranul devine și el virtual, fiind așezat "în aer", plutind în fața ochilor tăi: îl poți muta în sus sau în jos, mai la stânga sau mai la dreapta, fiindcă important este, oricum, unde îți fixezi privirea.

La ce te uiți, asta știe mereu computerul.

Te uiți la un fișier, îți lipești policele și arătătorul și poți muta acel fișier. Sau: te uiți la o aplicație, faci pinch și ea se deschide.

Privirea înlocuiește cursorul, iar pinch-ul e noul click. Prinzi "nimicul" între degete (fiindcă acel buton sau fișier este doar virtual) și îl duci oriunde vrei să-l duci.

Privirea fixă e cea care controlează totul. Într-un fel, obiectul virtual pe care-l privești ți se subordonează. Odată privit, devine "al tău". Atenția pe care i-o acorzi scoate obiectul din anonimat și ți-l supune.

Ce se întâmplă în relația cu exteriorul?

Compania Apple susține că acest dispozitiv este unul din categoria "spatial computing". Asta pentru că, dacă ți-ai pus casca pe cap, ai senzația că vezi simultan și realitatea fizică, dar și fereastra plutitoare a meniului virtual.

În fapt, realitatea pe care o vezi, de pildă încăperea în care te afli, este doar o "reconstrucție" a spațiului, realizată prin intermediul camerelor RGB încorporate. Deci, nu e vorba despre Augmented Reality (adică realitate plus informație suplimentară), ci i-aș zice Reconstructed Reality (informație plus o realitate re-făcută).

Dispozitivul prelucrează realitatea în timp real și-ți furnizează o dublură a realității. În această reconstrucție, viteza cu care lucrurile se mișcă în preajma ta este aproape similară celei reale, decalajul fiind mai mic de o secundă (dacă ai o conexiune bună la internet).

Care sunt caracteristicile cele mai seducătoare, care par de-a dreptul magice?

Dacă rotești complet butonul de deasupra căștii, dispar și ecranul plutitor, și mediul "real" pe care-l percepeai, și poți să-ți alegi un peisaj virtual, dintre cele presetate, în care să te scufunzi complet, 360 de grade.

Dacă vrei să scrii text într-un fișier, poți fie să selectezi tastatura virtuală și să tastezi cu arătătoarele prin aer, fie să te uiți la fiecare literă și să faci pinch pentru a o adăuga.

Există o aplicație – o declinare în Visual Pro a aplicației Sky Walker – în care te uiți la cerul nopții, pe care apar toate stelele, și dacă tragi de ele cu un pinch, cu alte cuvinte dacă le cobori pe „pământ”, îți apar informații despre acele stele sau constelații.

O altă aplicație, denumită Jig Space, îți arată modele 3D ale unor mașinării reale, pe care, într-un fel, le aduci în camera ta și le poți dezasambla (virtual), ca să vezi ce face și cum arată fiecare componentă.

Dar cel mai straniu aspect al acestui dispozitiv se numește Personas. Dacă activezi această opțiune, ți se face o scanare completă a chipului, din toate unghiurile. Ți se cere inclusiv să zâmbești cu și fără dinți, să închizi ochii sau să ridici din sprâncene.

Personas îți creează astfel o dublură digitală, un avatar, o reprezentare pe care o va folosi în relația cu ceilalți utilizatori, înăuntrul acestui mediu virtual.

Dar Personas mai are un rol, în relație cu persoanele reale care sunt, de pildă, în cameră cu tine. Pentru ca o asemenea persoană să nu se simtă neglijată, cei care au creat dispozitivul s-au gândit la această întrebare: ce va vedea ea când utilizatorul are căștile pe cap?

Ei bine, dacă tu, utilizatorul, ești scufundat într-o aplicație, unei persoane din afară i se afișează pe ecranul exterior o ceață purpurie, ca un fel de norișor-amoebă care se tot mișcă.

Dar când tu, utilizatorul, vrei să fii atent și la exterior, acea persoană va crede că îți vede ochii. De fapt, ceea ce vede este o reconstrucție a ochilor tăi: sunt ochii tăi, dar prelucrați de softul aplicației. Deci, când se uită la tine și ai căștile pe cap, o persoană din exterior îți vede, în fapt, o dublură virtuală a privirii.

Însă și mai uimitor este că utilizatorul poate realiza o combinație a celor două stări: dacă el este scufundat într-un peisaj virtual și, totuși, vrea să și dialogheze cu o persoană reală, aflată în aceeași încăpere, atunci acea persoană îi poate apărea, blurată, "înăuntrul" acelui peisaj virtual. Ceea ce, inevitabil, creează o senzație de nefiresc, de fantomatizare, de uncanny.

Sintetizând, noul dispozitiv:

• virtualizează ecranul (elimină actuala atingere);

• transformă simțul văzului în canal de comunicare cu mașina (fiindcă privirea fixată transmite mesajul "asta e ceea ce mă interesează acum");

• transformă simțul pipăitului în semn al unei decizii (pinch);

• scufundă conștiința într-o realitate re-construită, fiindcă utilizatorul nu mai percepe decât dublura digitalizată a mediului în care trăiește;

• transformă utilizatorul, în percepția celorlalți, într-o dublură a sa, fiindcă ei nu-i mai percep chipul real, ci chipul modificat prin virtualizarea ochilor;

• oferă unei rețele impersonale nu doar datele biometrice ale utilizatorului, ci și felul unic în care acesta privește, în ce ordine privește și cum se modifică sub influența a ceea ce privește;

• introduce fantome în conștiința utilizatorului de fiecare dată când acesta interacționează înăuntrul unei aplicații sau când amestecă virtualul cu realul.

Anul ăsta am trăit tot felul de premiere, în special datorită cărții. Cea mai recentă: am văzut cetatea de scaun a lui Ștefan de la Suceava.

N-am mai spus-o niciodată public: eroul copilăriei mele a fost Ștefan cel Mare. Găsisem în casa de la țară a bunicului din partea tatălui vreo trei sau patru cărți vechi, mâzgălite și rupte pe alocuri, despre care cred că erau un fel de manuale de școală primară de la începutul secolului XX.

Cuprindeau tot felul de istorioare romanțate despre domnitori, laolaltă cu poezii, parabole biblice, exerciții logice și descrieri elogioase ale unor locuri din țară. Copiii erau crescuți, am dedus din aceste cărți, să fie evlavioși și să-și iubească tradițiile.

Bineînțeles că noi, astăzi, am spune că e vorba de mitizare și de o istorie mult înfrumusețată, dar ce popor nu are nevoie de modele? Cine nu-și reconstruiește trecutul pentru a-și motiva prezentul?

Ei bine, Ștefan era foarte prezent într-una dintre aceste cărți.

Erau acolo povești despre viața lui, începând din copilărie (când cel mai bun prieten îi este spânzurat de tătari - faimoasa istorie a Stejarului din Borzești), trecând prin adolescență (nunta de la Reuseni, când Ștefan e martor la asasinarea de către Petru Aron a tatălui său, domnitorul în funcție Bogdan al II-lea, și jură să se răzbune, ceea ce va și face), până la întâlniri secrete cu Vlad Țepeș (care-l ajută să preia tronul Moldovei) și tot felul de momente de vitejie din bătălii (de pildă, când cade de pe cal și aprodul Purice îi salvează viața, dându-i calul lui).

Acestor povești li s-a adăugat filmul cu Gheorghe Cozorici în rolul domnitorului (mă emoționează și azi coloana sonoră a lui Teodor Grigoriu...)

Devenisem un "fan" atât de mare al acestui Ștefan hiperbolizat, încât, în clasa întâi, când învățătoarea ne-a dus la teatru să vedem o piesă care-l avea ca personaj principal, și când am văzut că actorul nu semăna deloc cu Ștefan-cel-din-mintea-mea, impunător, cu voce baritonală și plete blonde, ba chiar purta o perucă evidentă, cu niște lațe șatene ce-l făceau complet necredibil, am exclamat, în plină liniște a sălii, cu toată seninătatea copilului dezamăgit: "Ce mai Șteeefan...!"

Au trecut peste 40 de ani de atunci și acum, într-o seară friguroasă de noiembrie, am intrat în Cetatea din Suceava cu gândul că, într-un fel, îl voi regăsi pe Ștefan (și pe mine, cel de odinioară).

Era duminică seară și în toată cetatea nu eram decât trei oameni: soția mea, minunatul Arthur Suciu, care ne-a fost gazdă și ghid, și cu mine.

Și mi s-a părut că cetatea Sucevei, de pe meterezele căreia se vede tot orașul, e o comoară. Că merită să fie refăcută integral, cu toate zidurile și crenelurile și scările sale secrete, inclusiv cu o sală a tronului care să reconstituie, pe cât posibil, decoruri din secolul XV, că acolo se pot turna filme și se pot spune toate acele misterioase povești dinastice care azi sunt doar întrezărite pe un touchscreen de la subsol.

A doua zi, luni (20 noiembrie), am fost invitat să vorbesc despre cartea mea la Universitatea din Suceava, care se numește, cum altfel, Ștefan cel Mare. Și am vorbit despre rețele și despre identitate, despre cum personajul pe care-l creăm în mințile urmăritorilor noștri parc-ar vrea să spargă ecranul și să ne înlocuiască.

La final, după ce aproape toată lumea plecase din amfiteatru, doamna de la librărie care venise cu cărți pentru eventualii doritori, și care asistase la toată prezentarea mea, mi-a spus că a cumpărat și ea un exemplar, pe care vrea să i-l dea fiului ei, fiindcă își dorește foarte mult ca el să devină student.