Poate că nu-i prea târziu, dacă tot s-a mai luat un văl de pe ecrane, să vorbim despre răul din presă – mai precis, din televiziunile de știri. Și vreau să fie limpede că, în acest context, "răul" nu e o metaforă sau vreun eufemism, ci e răul-rău, în sens teologic sau duhovnicesc.

Mi se pare că, în acești ani, cu excepția nihilismului de sine (atitudinea prin care nu încetăm a ne atribui defecte colective), nimic nu face mai mult rău societății românești decât televiziunile de știri.

De ce? Pentru că: sapă la temelia identității; subminează încrederea în viitor; alimentează o anxietate cu tentă apocaliptică; ne otrăvesc bunicii cu spaime; ne îndepărtează copiii de politică și, implicit, de țară.

Toate cele cinci mari posturi de știri (Realitatea, Antena 3, România Tv, B1 și Digi24) au o agendă și o selecție editorială în care adversarii ideologici nu sunt doar combătuți, ci sunt etichetați, terfeliți și ridiculizați – într-un cuvânt, demonizați.

Tipologia personajelor chemate repetitiv să comenteze actualitatea, precum și abordarea subiectelor (nu căutarea de răspunsuri, ci impunerea anumitor interpretări) îi transmit telespectatorului un mesaj subliminal de permanent asediu și îi induc sentimentul că nu are a se aștepta la nimic bun din partea statului român.

Interesant (și paradoxal) este că aceste posturi nu doar că primesc finanțare de la buget (prin intermediul partidelor), dar că toate, conectate fiind la o grupare sau alta de prin serviciile de informații, fac exact ce și-ar dori un eventual dușman al României: deșiră zilnic acea țesătură imaterială care ține împreună o națiune, țesătură formată din identificatori, modele, fapte bune și viziune originală.

Cheia înțelegerii acestui rău se găsește în relația dintre proprietar și conducerea editorială. În patru din cinci cazuri, proprietarii sunt indivizi cu probleme penale, inclusiv condamnări definitive. Ei au polițe de plătit și, mai mult decât atât, sunt convinși că România trebuie să se miște în direcția minții lor, fiindcă orice seară în care emisiunea favorită îi satisface le confirmă excepționalismul.

Astfel, singura soluție pentru un conținut echilibrat, pentru domolirea răului, ar fi ca decidenții din zona editorială să le facă față proprietarilor, să aibă personalitate și valori consolidate, să îi contrazică, ba chiar, la nevoie, să le refuze cererile.

Acest lucru nu se întâmplă din câteva motive simple: nu poți să reziști la acel nivel de putere dacă nu te mulezi pe interesele patronatului și ale grupului "mai larg" în care se scaldă acesta; odată ajuns la acel nivel de putere, te obișnuiești cu un stil de viață care nu prea îți mai permite să renunți – case, mașini, credite, călătorii, universități private din Occident, plus toată rețeaua de conexiuni care îți hrănește vanitatea.

Și cu asta ajungem la clasificarea răului.

Mândria/ "Sunt directorul știrilor de la televiziunea X"; "sunt realizatorul emisiunii care i-a tras-o lui Y"; "sunt producătorul care face cea mai mare audiență în prime time". Cine ar spune "Nu" doar de dragul binelui comun?

Iubirea de bani/ Nici o sursă de venit nu se refuză, fiindcă nici o televiziune de știri nu e profitabilă. Nu există model de business care să fie valid în lumea presei de azi, drept pentru care totul s-a transformat într-un melanj toxic de jurnalism cu PR, evaziune fiscală și combinații interlope.

Desfrâul/ S-a oprit vreunul, vreodată, să zică – "am greșit ieri, săptămâna trecută, cândva"? Sau: "l-am nedreptățit pe acel om"? Nu: totul trebuie să fie dus până în pânzele albe, anihilat, eviscerat și ambalat în "breaking news" – o pornografie a tendențiozității.

Invidia/ "Ăilalți" au făcut rating mai mare aseară? Ce-au avut, crimă? O comitem și noi. Foamete? Alimentați-o. Frig? O să înghețăm cu toții.

Lăcomia/ L-au chemat de 544 de ori în emisiune? Se duce și a 545-a oară. Cum să nu se priceapă un jurnalist corupt la finanțe internaționale, un polițist mânjit la politică externă sau un avocat incult la psihologia maselor?

Mânia/ Cine nu spumegă pe ecranele noastre? Agitatorii să ia lecții: avem “moderatori” care devin însuși rechizitoriul, fiindcă ei știu, fiindcă ei au convingeri, fiindcă ei salvează.

Lenea/ A venit comunicatul? Dați-l pe post. A apărut știrea pe agenție? Nu mai e nevoie să avem idei.

Nu mai e nevoie să citim, să înțelegem, să ascultăm, să tăcem, să respectăm, să învățăm, să construim. Noi suntem televiziunile de știri. După noi, fade out.