Avionul s-a oprit de un minut, motoarele au încetat să ne mai roadă pe dinăuntru, iar pasagerii se ridică cu graba aceea specifică – să fiu primul care-şi ia bagajul de sus, poate asta mă va ajuta să câştig câteva secunde şi voi coborî mai repede, voi urca în autobuz mai repede, mai repede, totul mai repede.

Înghionteli, pardonuri, sunetul telefoanelor repornite, al semeseurilor care stăteau la cotitură aşteptând să se arate pe ecrane, vânzoleală statică, relaxarea că ai recăpătat controlul, bucuria anticipată a ieşirii din carcasa claustrofobă.

Lumina de după aterizare e unică, invadează tot spaţiul avionului, şi nimeni nu se poate ascunde de privirile vecinilor care încalcă spaţiul intim cu nonşalanţa celui alături de care ai trăit o experienţă riscantă. Au trecut câteva zeci de secunde, genţile, poşetele şi rucsacurile au acaparat minţile tuturor şi, brusc, ca un cadou de bun venit, din difuzoare începe o muzică de amintiri senzuale. Se strecoară în spaţiul îngust al holului cu beculeţe care te ghidează, apoi se aşază pe scaunele strâmte şi lipite câte trei.

“I’ve never seen you looking so lovely as you did tonight…”

Comandantul nu transmite niciun mesaj, nu explică de ce acest cântec şi de ce acum. Oamenii nu se mai uită după bagaje, le lasă lent să zacă pe scaune sau pe umeri, ca şi cum au realizat că graba era o ispită. O domnişoară de vreo 30 de ani care nu s-a mişcat încă de pe locul ei priveşte pe hublou şi ştie toate versurile. Alături, pe scaunul din mijloc, prietena ei zâmbeşte drăgăstos, e pierdută şi-şi mişcă buzele la capăt de intonaţie.

“I’ve never seen so many men ask you if you wanted to dance…”

M-am oprit şi eu. Nu mă mai interesează prin ce parte vom ieşi. Un om de afaceri neamţ aflat câteva rânduri mai încolo (trebuie să fie neamţ!, are cărare pe stânga, ochelari fini şi mustaţă grizonată) şopteşte şi el în ritmul piesei, spaniolul care a stat în spatele meu abia aşteaptă refrenul, pare că tot avionul ştie cântecul, nimeni nu mai trăieşte cu gândul la coborâre, care check-out…, ce bandă cu bagaje…, în ochii lor a apărut liceul, o petrecere la care dansează îmbrăţişaţi pe semiîntuneric, de unde vine muzica asta – mai reuşesc să mă întreb, apoi sunt absorbit şi eu şi, preţ de o secundă, poate două, cine mai poate măsura, e o depresurizare temporală, nimeni nu mai mişcă, toţi sunt dornici să spună, să cânte, şi, şi…

“The lady in reeeeeeeed is dancing with meeee….”

… cântă şi domnişoara visătoare, şi prietena şugubeaţă, şi neamţul îndârjit, şi spaniolul trecut de 40 de ani, chiar şi femeia cu sandale superbe şi ciorapi negri de lângă mine a întors capul spre geam să nu se vadă că are şi ea suflet, eu sunt deja într-o cameră cu mulţi colegi, pe ecran curge visceralul film “The Wall”, dar nu-mi pasă, căci stau cu capul în poala fetei în roşu, de care au fost sau mai sunt îndrăgostiţi aproape toţi prietenii mei din clasă, atunci ştiam că niciodată nu voi uita, acum ştiu că anii nu fac decât să transforme filmul memoriei într-o singură fotografie fără detalii, acesta e sentimentul pur al vieţii unui moment…

… cheek to cheek…

… trei cuvinte care comprimă orice adolescenţă, îndrăgostită a fost şi domnişoara şatenă, îndrăgostit şi domnul grizonat care priveşte în gol, şi amicul spaniolului cu ochi albaştri, până şi blonda cu ciorapi fini de lângă mine, chiar dacă n-are nici o licărire, ceva tot trebuie să vadă dincolo de hublou, acolo unde există timpul.

Ce-ar fi surprins un pictor medieval privind de-afară, prin zeci de gemuleţe luminoase, zeci de oameni nemişcaţi, redescoperindu-şi trecutul sau poate proiecţia unei îndrăgostiri, cântând şi zâmbindu-şi sieşi?

“… it’s just you and me, It’s where I wanna be…”

Dar difuzoarele îşi aspiră muzica înapoi, ne-au făcut doar o mică demonstraţie despre puterea lor, mâinile reîncep să mute genţi, telefoanele îşi reiau datoria de a capta semeseurile încarcerate în eter, ochii se ridică pe rând, către ieşire, către ieşire, cine mă aşteaptă, cum o fi oraşul ăsta, am de stat ore bune până la următorul avion, ce aeroport mic, să beau o bere şi să mă culc. Repede.