Asta e definiţia României. Orice-am face, oricât de bine am reuşi într-o primă fază, ajungem, invariabil, în acest punct: “Trebuie să rezistăm!”. Ardem grabnic combustibilul, ne ia prin surprindere eventualul noroc, ne entuziasmăm cu mari iluzii, ne iluzionăm cu orice entuziasm.

Avem nevoie de orice pai, doar-doar mai înaintăm câţiva metri, doar-doar ne mai agăţăm cumva.

Dar malul e departe. Traversarea e un exerciţiu al siguranţei de sine, o stăpânire a mişcărilor şi o convingere că vei ajunge acolo.

Noi mizăm totul pe prima bătălie, sperând că a doua nu va mai avea loc. Apoi, confruntaţi cu inevitabilul, dăm foc păşunilor, otrăvim fântânile, ne retragem. “Nu merităm să dispărem”, acesta e gândul care ne mai ţine. Voinţa există, dar energia de a o dovedi semnalizează roşu.

Ne bazăm pe ceva supra-istoric, supra-temporal, ca şi cum flama iniţială ar fi o asigurare a supravieţuirii. “Ne-am străduit, nu merităm capitularea necondiţionată”, părem a spune. Dar, între timp, capitulăm vizibil.

Chiar dacă e rar, norocul ne serveşte drept argument. Ne bizuim pe sacrificiu pentru a compensa stingerea de sine. Vrem să omorâm timpul pentru a salva spaţiul. Vrem să salvăm spaţiul pentru a mai obţine timp.

Şi, în tot acest timp, în acest puţin spaţiu, ne minţim că merităm, dar nu facem decât să mai rezistăm. Nu ne mai iese nimic, “dar ce buni eram odinioară!”, duşmanul vine peste noi, “dar ce bine-ar fi să nu ne răpună!“, disperarea e generală, “dar uite că putem fi solidari !“.

Da, meritam mai mult. Da, soarta a fost nedreaptă, suntem nişte victime inocente, unde să mai găsim motive de bucurie?, “dacă nici măcar acum…” Ce lipseşte? Cum am ajuns din nou aici? De ce, iarăşi, “trebuie să rezistăm“? Care e perspectiva cu care ne minţim?

Orice rezistenţă perpetuă e o înfrângere. Restul e foc de paie.

*