Oamenii ăştia seamănă foarte mult cu noi: încă nu şi-au aşezat identitatea. Încă nu ştiu să rezolve lucrurile simple, nu ştiu să se îmbrace, nu încep cu începutul, nu şi-au sedimentat valorile, nu îi deranjează contrastele şi prostul gust. Da, e şi o frumuseţe, e şi o tandreţe în kitsch-ul ăsta, pentru că totul pare mai acasă şi mai puţin băţos. Şi n-ar fi nimic, la urma urmei, dacă, la fel ca noi, nu şi-ar dori mai mult şi, mai ales, dacă n-ar vrea să pară mai mult. La fel ca noi.

contraste

În plan îndepărtat e Teatrul Naţional din Sarajevo, pe faţada căruia curg câteva şiruri de luminiţe ca de Crăciun. Mai aproape de noi e instalat covorul roşu, apoi vine o stradă, pe stânga e o clădire comunistă dotată cu aparate de aer condiţionat şi, dincoace de blocuri, suntem noi. Care facem poze.

Ieri, după ce-am scris primul episod, am ieşit să mănânc ceva – la vreo sută de metri de hotel se intră în oraşul vechi, clădit de otomani – şi-am ales felul cu care bosniacii se laudă cel mai mult: aşa-numiţii ćevapi (sau ćevapčići), care sunt nişte mici mici, cam de trei ori mai mititei decât ai noştri, serviţi într-o lipie şi cu nişte ceapă alături. Atât. M-am săturat, nimic spectaculos, dar surpriza a fost iaurtul pe care l-am primit într-un pahar simplu: avea gustul pe care nu-l mai simţisem din adolescenţă, când mergeam la “Mioriţa” sau la “Dorna” şi-l mâncam stând în picioare, la o masă rotundă, împreună cu un baton cu mac.

*

Nu poţi plăti cu euro aici. Trebuie să cumperi marca lor bosniacă: un euro face 1,9 mărci. Porţia mea cu zece ćevapi şi paharul de iaurt au fost 8 mărci.

*

Am fost la primul dintre cele trei filme româneşti selectate în competiţia oficială pentru trofeul Heart of Sarajevo. “Carmen”, lungmetrajul de debut al lui Doru Niţescu (cadru didactic la UNATC), a fost proiectat la Teatrul Naţional după momentul covorului roşu, în faţa a câteva sute de bosniaci eleganţi care veniseră să vadă şi să fie văzuţi.

echipa Carmen

Echipa filmului “Carmen” a fost aplaudată înainte de începerea filmului. La microfon e regizorul Doru Niţescu

Am numărat douăsprezece persoane care au plecat înainte de jumătatea peliculei şi era să fiu a treisprezecea, din cauza senzaţiei apăsătoare de moarte pe care o transmite povestea unei mame (Mariana, interpretată rectiliniu de Rodica Lazăr) şi a fetiţei sale Carmen (Iulia Lupaşcu), bolnavă de cancer în stadiu terminal.

Dar am rămas până la final. În sală a fost tot timpul o linişte cutremurată şi m-am gândit că poate le e dat regizorilor români să scoată castanele fragilităţii omeneşti din focul hedonismului şi al entertainment-ului. Pentru că nici “Carmen” nu va avea priză la public, pentru că şi “Carmen” înfige cuţitul în vintre precum un samurai care-şi face sepukku, şi-apoi răsuceşte, şi răsuceşte, şi răsuceşte…

Dacă ar fi doar asta, ar fi bine. Dar filmul suferă şi de un anume didacticism, replicile sună spart în multe rânduri, actorii mi-au amintit de stilul anilor ’70-’80, când nu se vorbea ca între oameni normali, ci se declama, se “lua atitudine” şi se patetiza. Filmul lui Doru Niţescu forţează tragismul, mai ales că unele lucruri, în loc să fie sugerate, sunt spuse sau arătate pe şleau, luându-i spectatorului contribuţia la poveste şi lăsându-l la nivelul empatiei efemere, care se pierde după genericul de final. Adrian Titieni e aproape credibil în rolul unui chirurg care se implică emoţional, dar Maia Morgenstern – şefa clinicii, profesorul care şi-a pierdut omenia – ar avea nevoie de o maşină a timpului să-i aducă interpretarea într-un prezent negonflat.

*

Astăzi va fi proiectat filmul “Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”, al lui Corneliu Porumboiu, aflat în competiţia festivalului. Şi tot astăzi, cu “Marfa şi banii”, încep proiecţiile filmelor lui Cristi Puiu, în secţiunea Tribute.

*