Am ieşit cu un zâmbet lătăreţ, ieri, de la filmul “Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”, care a avut premiera mondială săptămâna trecută, la festivalul de la Locarno, iar aici, la Sarajevo, e unul dintre cele nouă filme înscrise în competiţia oficială de lungmetraje.
M-am dus la prima proiecţie a zilei, cea de la 11.30, la care atmosfera e mult mai relaxată decât la proiecţia oficială de seară, când vin televiziunile şi se fac fotografii pe covorul roşu instalat în faţa Teatrului Naţional (Narodno Pozorište). De altfel, pentru că organizatorii îi aşteptau înăuntru, în holul teatrului, i-am întâmpinat eu, pe scări, cu strămoşescul “Bine aţi venit!”, pe regizorul Corneliu Porumboiu şi pe actorii Bogdan Dumitrache şi Diana Avrămuţ (căreia i se vede doar fruntea şi părul, în spatele lui Bogdan Dumitrache).
Pentru comparaţie, la proiecţia de la ora 20, situaţia avea să arate cam aşa:
Corneliu Porumboiu, Diana Avrămuţ şi Bogdan Dumitrache. Domnişoara din dreapta e “hostessa” 
/ Foto: sff.ba (c)
*
Parafrazând un titlu faimos, filmul ar putea, foarte bine, să se numească “Being Corneliu Porumboiu”. E o incursiune în mintea regizorului, pentru a înţelege felul în care el se hrăneşte cu nuanţe, foamea care-l determină să devoreze, până la ultimele consecinţe, sensurile unui cuvânt sau ale unui gest.
L-am întrebat pe Corneliu Porumboiu, la conferinţa de presă care a urmat proiecţiei, dacă filmul poate fi citit ca o explicaţie ori ca o lecţie destinată celor care se tot plâng de “Noul val românesc”. Mi-a răspuns că nu, şi cred că îl deranjase termenul de “lecţie”. Dar filmul său – fără a fi vreo secundă didactic sau condescendent, dimpotrivă – ar putea ţine locul unui “dicţionar explicativ” pentru acei privitori care se întreabă, de pildă, ce rost au cadrele foarte lungi (ce înseamnă să surprinzi realitatea?), de ce nu le sunt oferite justificările unui personaj (de ce te duci la cinema?) sau care e motivul unor tăceri apăsătoare (cum vorbeşte trupul?).
“Metabolismul” lui Porumboiu e o nouă invitaţie adresată spectatorului de a participa la explorarea propriilor spaţii mentale nedefrişate şi de a fi sincer când ajunge într-un loc nemaiîntâlnit. Cine se agaţă doar de liana poveştii, cine se aşteaptă să fie transportat în deplină siguranţă între copaci epici prin care a mai poposit şi altădată, ca şi cum filmul ar fi un Tarzan pe spatele căruia faci turism prin junglă, acela ratează şansa unei frânturi de bucurie incomparabilă, bucuria de a se afla pe sine, dăruit cu tot ce are trebuinţă.
Dar cronica nu are voie să fie mai gravă decât filmul . Când se lasă seara…, intri în lumea lui Paul (Bogdan Dumitrache), care e regizor, şi a Alinei (Diana Avrămuţ, aflată la debut), distribuită într-un rol secundar în producţia pe care Paul o turnează. Mergi pe bancheta din spate a maşinii în care el îi explică diferenţa dintre peliculă şi digital (care e viitorul cinematografiei?), eşti în sufragerie când discută despre scena în care ea ar urma să apară goală (te-ai gândit cum arăţi când te îmbraci?), stai cu ei la masă într-un restaurant (cum ar fi dacă ai căuta rădăcina fiecărei banalităţi spuse într-o conversaţie oarecare?), rămâi dincoace de uşă când fac sex (te-ai uita, nu-i aşa?), înveţi că fiecare detaliu e important, indiferent cât de simplă ar părea o secvenţă (câte lucruri le conştientizezi şi câte le repeţi mecanic?), devii complice cu regizorul-personaj, dar şi cu regizorul-regizor, când îţi dă ocazia să descoperi jocul dublu (te simţi bine că te-ai prins?).
Dacă filmele ar fi mâncăruri şi dacă ne-am imagina creierul ca pe un labirint de papile, atunci noua porţie pe care o propune Corneliu Porumboiu, cu ingredientele ei aparent ştiute, ne-ar stârni gemete de surprindere, iar diversele gusturi ar tot călători pe-acolo, către o ieşire iluzorie, să le recunoaştem şi să zâmbim miraţi la lume.
*
După ce-am ieşit de la film, mi-am dat seama că nu mă gândisem de ce se numeşte aşa. Maneaua care începe cu versul “Când se lasă seara peste Bucureşti” – pe care Maria Răducanu a înviat-o şi o cântă ca şi cum s-ar afla înăuntrul inimii, iar noi nu înţelegem ce ne cuprinde – apare doar pe genericul de final. Apoi am citit versurile şi cred că acolo e secretul: “Eu mă uit la tine, dar văd că nu eşti”. Regizorul se uită la actor, filmul se uită la spectator, tu te uiţi la tine. Eşti?
*
Comentarii