Nunta princiară transmisă în direct de la Londra, fastul ei controlat şi impecabila curăţenie a detaliilor sunt o şansă foarte bună pentru a reporni dezbaterea privitoare la restauraţie. Consider – şi am mai scris despre asta – că monarhia e forma de guvernământ potrivită românilor şi că restauraţia ne-ar face bine cu atât mai mult în dezorientarea de acum, însă revin cu o auto-provocare suplimentară: oare pot clătina convingerile unui republican neînduplecat?

Ca provocarea să fie şi mai serioasă, voi încerca să nu îmi dezvolt argumentele anterioare, însă ţin să le rezum înainte de a trece la treabă, pentru că nimeni nu era dator să le ţină minte.

1) Argumentul sociologic: A nega paternalismul funciar al românilor sau a încerca să îl modifici e contraproductiv. Mai bine îl canalizăm într-o formă constituţională, satisfăcându-l şi, simultan, deturnându-l. Ce “tată” e preferabil: unul care veghează şi poate să împace sau unul de la care te aştepţi să intervină, dar nu deţine mijloace legale?

2) Argumentul statal: a) Pe plan intern, eliminarea luptei pentru şefia statului ar revigora disputele parlamentare, dinamismul şi performanţa de partid; b) Pe plan extern, relaţiile de rudenie, personale şi directe dintre familiile “cu sânge albastru” întăresc alianţele politice sau militare şi reprezintă culoare alternative pentru negocieri.

3) Argumentul mental: Perspectiva dinastiei ar mai linişti o Românie nevrotică, de unde cei mai activi caută să evadeze fie la propriu, emigrând, fie la figurat, dezimplicându-se şi construind alternative de realitate protejată.

4) Argumentul social: Monarhia s-ar constitui într-un reper de bun gust şi decenţă, contrapondere la avalanşa nesimţirii.

Dacă m-aş pune în pielea republicanului hotărât, care ar fi pilonii poziţiei mele, locurile în care, aparent, nu le-aş îngădui nici o concesie monarhiştilor?

Mai întâi, lipsa de şanse a “muritorilor de rând” în a accede la conducerea ţării. Cu alte cuvinte, o revoltătoare inegalitate, o discriminare profundă bazată pe apartenenţă familială. Chiar dacă aş fi înzestrat cu toate calităţile necesare, eu, cetăţeanul oarecare, şi chiar dacă m-aş pregăti pentru asta, tot n-aş avea cum să ajung acolo, cel mai sus: sistemul m-ar bloca la un moment dat.

Dar, oare, într-o republică, oricine poate deveni preşedinte? În cazul monarhiei, convenţia e cunoscută; în varianta actuală însă, oare sistemul e deschis oricui? Faţă de cine închide ochii mai mult un “muritor de rând”, un alegător, un om, dotat cu o minimă etică: faţă de un rege sau faţă de un preşedinte? Care dintre ei comite mai multe cedări înainte de a fi instalat în funcţia supremă şi care e, deci, mai şantajabil odată “uns”?

În al doilea rând, dacă aş fi republican, m-ar îngrijora lipsa de garanţii cu privire la sănătatea, echilibrul şi competenţa celei sau celui care urmează să domnească doar pentru că e fiica ori fiul regelui. Cu alte cuvinte, “loteria” descendenţilor, riscul urcării pe tron a unui dement, a unui aventurier, iresponsabil, laş, meschin sau, de ce nu, a unui prost grămadă. Acest risc e real şi avem suficiente exemple în istorie. Dar preşedintele? E “scutit” el de asemenea devianţe sau defecte doar pentru că e ales de mulţimi?

Ce e mai bine: să fii crescut de mic în spiritul onoarei, sub imensa presiune a tradiţiei, cu o cohortă de supraveghetori-educatori, adică într-o structură care, la o adică, te poate îndepărta sau înlocui, sau să striveşti tot ce mişcă prin preajmă, să minţi decenii la rând în campanii electorale, să “n-ai mamă şi tată” de dragul puterii cucerite?

Mai departe: câţi politicieni care-şi ţin copiii la cele mai bune licee şi universităţi îi trimit ulterior şi pe front, într-un război al ţării lor, sau măcar într-un serviciu public temporar care să presupună umilinţă?

Dar nu numai chestiunile teoretice m-ar împinge să fiu republican, ci mai ales ratările concrete şi referirile proxime. Niciuna dintre figurile cunoscute ale Casei Regale a României nu ţine să fie spectaculoasă. Niciuna nu emană premeditat acel eros care produce adepţi şi efecte magice în viaţa publică.

Or, tocmai aceasta poate fi dovada imparţialităţii lor: Regele Mihai şi Regina Ana n-au făcut nimic strident nici în Elveţia, când erau doi soţi ca oricare alţii, nici după ce au recăpătat Peleşul sau Palatul Elisabeta. Au continuat să fie cumpătaţi şi simpli, s-au purtat regeşte inclusiv ca persoane particulare. Nu şi-au tratat diferit conaţionalii nici când au fost batjocoriţi şi expulzaţi, nici când au fost invitaţi de mai-marii zilei, pe care ar fi putut să nu-i recunoască şi nici să-i legitimeze.

Da, ştiu, există “oaia neagră” numită Radu Duda, asociat în popor cu parvenirea şi făţărnicia, cu atât mai abitir după ce a vrut să candideze la preşedinţie. Dar până şi când vine vorba despre el: cunoaşteţi vreun caz comparabil de “spălare” a unui ins comun, o cizelare asemănătoare izbutită în câţiva ani? Compania potrivită, bunele maniere învăţate de la cei rutinaţi în eleganţă, lecţiile de istorie şi geopolitică l-au transformat într-un domn, unul care poate întreţine un dialog diplomatic la orice curte a Europei. El e pilda perfectă că rafinamentul impune şi că adevărata nobleţe îşi elevează anturajul. Radu Duda e experimentul reuşit al restauraţiei. Fondul e acelaşi, însă forma îl constrânge şi-l ridică spiritual.

Într-un text publicat tot după nunta de rating global a Prinţului William, Dragoş Paul Aligică spunea că “singurul argument serios cu care pot veni susţinătorii restauraţiei este cel al eficienţei guvernării”. Aici, cred că republicanul “meu” s-ar întreba imediat cum poţi să mai invoci eficienţa când Casa Regală înseamnă averi uriaşe, laolaltă cu protocol luxuriant şi sfidător. Şi cred că, dintr-o perspectivă strict financiară, i-aş da dreptate republicanului.

Dar obrazul subţire, o ştim, cu cheltuială se ţine. Iar România oficială, mai mult decât orice, se afundă într-o penurie de obraz subţire. Nu România anonimă, nu ţara celor care îşi văd neştiuţi de viaţă, nu singuraticii care se descurcă, la fel ca părinţii şi bunicii lor, cum pot. România care se vede – faţa pe care o livrăm la export şi pe care o imităm de la televizor –, aceea este murdară şi insensibilă. Acel chip trebuie şi poate fi curăţat, împrospătat şi reînnobilat.

Şi, dacă mi-aş putea alege “republicanul neînduplecat”, pe care să încerc să-l conving, acela ar fi preşedintele Traian Băsescu. I-aş spune că el e singurul român care, prin influenţa sa, poate reface şansele monarhiei. Şi că, prin întoarcerea statului sub acoperişul Casei Regale, printr-o restaurare a obrazului românesc, el, Băsescu, ar părăsi rada politicii pentru a acosta în marele port al istoriei.

*