În timp ce era scoasă de sub dărâmăturile blocului în care locuise, o femeie de 70 de ani a pus această întrebare: dünya var miymiș?

Mai există lumea?

Trecuseră 120 de ore de la cutremur – cinci zile și cinci nopți, în viețile noastre normale – și aceasta a fost prima ei reacție la vederea unor semeni.

„Mai există lumea?” e o întrebare ca o gură de peșteră. Să pătrundem cu îndrăzneală și curiozitate, fiindcă e posibil să descoperim tot felul de surprize în adâncuri.

Primul nivel de semnificație e limpede: femeia s-a gândit – poate, la un moment dat, a fost chiar convinsă – că venise sfârșitul lumii. Nu ne putem închipui cum e să fii prins sub dărâmături, să se prăbușească dintr-odată zidurile despre care credeai că te protejează – să treci, în câteva clipe, de la relaxare la șoc.

Însă și mai greu e să ne închipuim ce înseamnă să fii prins sub bucăți de moloz, să nu te mai poți mișca, să fie întuneric și frig, să nu mai știi nimic despre lume și, cu toate astea, să încerci să trăiești. Să fii captiv și să nu-ți mai rămână decât dorința de a supraviețui. Să fii redus la gândurile tale, minut după minut, zece, douăzeci, o sută, o mie, șapte mii.

Atâtea minute se adună în 120 de ore: 7200.

Să te lupți cu gândul morții timp de 7200 de minute, fără întrerupere. Să nu dormi, să nu mănânci, să nu vorbești cu nimeni: doar să te gândești, timp de 7200 de minute, că e foarte posibil să fi venit sfârșitul lumii. Sau cel puțin sfârșitul lumii tale.

Al doilea nivel al acestei întrebări extraordinare este gândul la ceilalți, mai ales la cei dragi: oare mai există lumea pe care o știam? Dacă, totuși, eu voi trăi, oare ce s-a întâmplat cu ai mei? Oare familia mea, prietenii mei, vecinii mei mai trăiesc?

Oare mai pot continua fără ei? Fără care dintre ei? Fără oricare? Fără toți? Oare lumea, așa cum o știam, va mai exista? Voi mai putea, oare, să mă obișnuiesc în a trăi, în a avea o viață? Va fi aceea tot viața mea? Sau va fi o altă viață, fiindcă eu am murit deja?

Dar dacă am citi întrebarea ca pe o revoltă: mai există lumea după această nenorocire? Cum de mai suntem pe pământ, cum de mai respirăm după atâta suferință?

Cum e posibil să mergem mai departe, să fim vii, când atâția dintre noi au fost striviți într-o clipă? Cum de continuăm? Cum de ne permitem să continuăm? Și de ce să continuăm? De ce să ne adaptăm, de ce să rezistăm, de ce să o mai luăm de la capăt după așa ceva?

Dacă pătrundem și mai adânc prin avenele acestei întrebări, s-ar putea să dăm peste monumentale săli subterane, unde n-au mai rămas decât desenele rupestre ale unor filosofi uitați.

„Mai există lumea?” Dar ce e lumea? Tot ceea ce s-ar afla în afara minții mele? Corpul meu e în lume? Dar dacă nu-l mai văd? Dacă sunt sub o placă de beton și nu mai pot nici măcar să ridic capul?

Dacă sunt cu adevărat blocat înăuntrul minții mele, nu doar psihic, ci și fizic? Dacă sunt atât de singur și e atât de întuneric, încât nu îmi mai simt decât capul? Dacă singurele lucruri pe care pot să le mai fac sunt clipitul și umezitul buzelor cu limba? Mai există lumea?

Și dacă îmi răspund mie că da, că trebuie ca lumea să fi rămas undeva, dincolo de mintea mea, că nu se poate ca lumea să nu mai existe – atunci ce înseamnă pentru mine această „existență”? Mai „există” lumea și fără mine? Știe lumea aceea că eu, aici, sunt blocat în mintea mea?

Au uitat, oare, de mine sau vor veni să mă salveze? Cum să le spun că sunt aici? Oare să strig? Să urlu? Dar are rost să mă scoată? Nu sunt de salvat alții mai importanți decât mine? N-or fi alții mai tineri, mai sănătoși, mai curajoși, mai deștepți, mai buni de salvat? De ce să vină după mine?

Dar dacă îmi răspund că nu? Dacă nu mai există nici o lume, nimic, dacă s-a terminat? Dacă nu mai sunt decât eu, în mintea mea, cu gândurile mele?

Dacă tot ce mai mișcă pe lume sunt buzele mele, pe care le ating cu limba, și pleoapele mele, cu care încă mai pot să clipesc? Și ce-o să fie când n-o să mai pot nici măcar să clipesc? O să dorm? Are rost să mai dorm? Are rost să mă mai gândesc?

Dar cum ar fi dacă lumea există doar datorită unei întrebări? Cum ar fi dacă întrebarea e cea care naște lumea?

Fiecare întrebare bine pusă aduce pe lume o lume.

Cum ar fi? Lumea noastră mai există fiindcă întrebarea cea bună nu poate rămâne fără un răspuns. Lumea e în căutarea tuturor răspunsurilor posibile. Încă nu s-a terminat.

Pe femeia salvată după 120 de ore o cheamă Menekșe Tabak. Menekșe înseamnă violet. Tabak înseamnă farfurie.

Violeta Farfurie, dünya var miymiș?