Nu îi împărtăşesc opţiunile politice şi mă înfioară blasfemiile lui, dar respect faptul că se respectă pe sine şi că, la 86 de ani, se simte dator să ia atitudine.

I-am citit trei cărţi şi cred că, în felul lui, Saramago e un credincios. Se revoltă în faţa ierarhiei clericale, mi-a amintit deseori de fronda catarilor faţă de bogăţia pământească a Bisericii, dar poveste de dragoste curată precum cea din “Memorialul mănăstirii” n-am mai întâlnit, iar înţelegerea singurătăţii, din “Istoria asediului Lisabonei”, şi dezumanizarea care se prăvale în “Eseu despre orbire” dezvăluie un spirit obsedat de nevoia bunătăţii universale.

Iar această invocaţie permanentă e o formă de rugăciune.