Am văzut aseară unul dintre cele mai grozave meciuri de când mă uit la fotbal, adică de vreo treizeci şi ceva de ani. “Extraordinar!”, ziceam. Mai treceau câteva secunde şi iar: “Extraordinar!”. Ca un copil care tot găseşte cadouri, şi tot desface, şi sub fiecare ambalaj e o surpriză pe măsura aşteptărilor lui.

Am văzut aseară cum poţi să faci performanţă rămânând copil. E combinaţia fericită dintre ascultare şi joacă. Regulile oamenilor mari trebuie respectate doar în ceea ce priveşte structura jocului. Conţinutul e liber, ai voie să te desfăşori, poţi face orice. Cu cât eşti mai copil, cu atât eşti mai imprevizibil, deci mai greu de înţeles, invincibil.

Copilul vrea să transpire, nu dozează. Copilul vrea să alerge, nu aşteaptă. Copilul încearcă imposibilul, pentru că imposibilul e simplu. Mingea e a lui, e buricul pământului lui. Dacă sunt doi şi n-au poartă, pot juca “pase”. La nesfârşit. Dacă apare al treilea, un străin, el e “măgarul în mijloc”, şi nu vrei să ajungi în locul lui. Dacă se strâng două echipe, ceilalţi trebuie sufocaţi. Cine are mingea nu poate pierde, spunea un copil după ce a ajuns mare.

La Barcelona s-a inventat o maşină a timpului intern. Fiecărui jucător i-a fost implantat un dispozitiv secret care, odată intrat pe teren, îi roteşte invers ceasul cerebral, până în copilărie. Dispozitivul rezistă maximum trei ore (creatorii s-au gândit şi la prelungiri), după care eliberează “arcul” mental, iar copilul redevine om mare în câteva secunde. Apoi, dispozitivul este reîncărcat. Puţini îi ştiu enigma.

La Barcelona s-a descoperit soluţia jocului în labirint mobil. Aleile nu există. Ele sunt create permanent, iar variantele de continuare trebuie să fie multiple, chiar dacă, temporar, pot fi greşite. Scopul labirintului nu e ieşirea. Scopul labirintului e mişcarea. Mingea e mişcarea.

*