Antonescu: “Tudor Chirilă”. Băsescu: “Soţia mea”. Geoană: “Patriarhul Daniel”. Vă amintiţi, sunt sigur, aceste răspunsuri din dezbaterea televizată care a premers primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2009.

Am asociat acel moment, al “reperelor de moralitate”, cu discuţia de săptămâna trecută despre “reperele intelectuale ale dreptei” – Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu ş.cl., personalităţi strânse într-un volum de interviuri de colegul Cristian Pătrăşconiu, acum director adjunct al Institutului de Studii Populare (ISP). Cele două episoade vorbesc, în chipuri diferite, despre acelaşi tip de model etic: cel pe care politicienii nu-l au, iar alegătorii îl caută avizi.

Liiceanu, Plesu

Din intervenţiile lor la întâlnirea cu public organizată pentru lansarea cărţii, reiese că niciunul dintre cei de mai sus nu-şi asumă statutul de “reper al dreptei” în sens politic sau cu o ancoră politică manifestă. Gabriel Liiceanu s-ar vedea un “nord moral al societăţii”, Andrei Pleşu se teme, în stilu-i minuţios, de demonul trufiei, iar H.-R. Patapievici se aburcă în teorii, o ia de la revoluţia franceză şi pierde contactul cu “solul”.

Ei constituie, într-adevăr, repere pentru un segment educat al României, sunt primele nume pe care le rostim mulţi dintre noi când vine vorba despre elite, însă asta se datorează calităţii lor de autori, cărţilor pe care le-au scris şi ideilor fundamentale pe care le-au exprimat în spaţiul public. Singura legătură dintre ei şi pretinsa “dreaptă” instituţională din România a fost susţinerea acordată lui Traian Băsescu în primii săi ani de mandat, de care mai toţi s-au dezis în ultimii ani.

Interesul major în această apariţie comună nu este al acestor intelectuali, ci al Partidului Democrat Liberal, “patronul” ISP-ului, care încearcă să se folosească, pe de o parte, de prestigiul lor, pentru a se agăţa de electoratul cultivat, iar, pe de altă parte, de influenţa lor în mediile culturale. Cu alte cuvinte, ei nu vor să se “murdărească” şi, în consecinţă, refuză eventualul rol de tutori ideologici, iar PDL se străduieşte ca această asociere mediatică să pară o reuniune fericită pe tărâmul spiritual al “dreptei”.

În fapt, aşa cum a spus şi Andrei Pleşu la întâlnirea cu pricina, aceşti intelectuali (poate cu excepţia lui Neagu Djuvara, care a trăit şi alte vremuri) au ajuns la dreapta oarecum “împinşi” de ceea ce s-a întâmplat în România după 1989. “Dreapta” lor este mai degrabă un ataşament faţă de valorile democratice, o contrapondere la ne-despărţirea de comunism. Ei au poposit la “dreapta” ca reacţiune, aşa cum, ulterior, grupul de tineri literaţi care-i contestă s-a poziţionat la stânga tot ca manifestare secundă, ca “răspuns” sau ca efect natural de umplere a vidului.

*

Continuarea, aici.