În sfârşit: poetul Ion Mureşan şi-a lansat “cartea Alcool”

Apariţia, după 17 ani, a unei noi cărţi de poezie semnate de Ion Mureşan este, pentru mine, ştirea anului în literatura română. Ştiu, sunt foarte subiectiv (dar ce clişeu au ajuns până şi subiectivităţile noastre), am un interes personal (aş vrea ca toată lumea să afle ce poet e Muri “al nostru”, atât-de-puţin-cunoscutul) şi fac reclamă pe gratis (ne-ar trebui, poate, o lege care să statueze că poezia bună are dreptul la publicitate în prime time, dar, atunci, ar apărea un “consiliu” care să decidă care e “bună” şi care nu…).

Poetul şi-a lansat, la Târgul Gaudeamus, volumul cu care ne tot “ameninţă” de vreo 10 ani şi din care a mai recitat la răstimpuri. Se numeşte “cartea Alcool” şi a apărut la editura bistriţeană Charmides.

Încă nu mi-am cumpărat cartea, dar abia aştept. Mai ales după ce am citit câteva poeme noi (aici) pe blogul unuia dintre colegii de redacţie de-ai lui Ion Mureşan de la bilunarul “Verso”, editat de Universitatea “Babeş-Bolyai”. Iată unul dintre aceste poeme, care mi se pare excepţional. Ştiu, sunt foarte subiectiv…

Ci eu singur sub pământ

Ci eu singur sub pământ.
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Căci pământul i-a expectorat pe toţi.
Pe toţi i-a scuipat între flori,
în batista înflorată a primăverii.
Pe toţi i-a dat afară.
Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase
domnişoare tebeciste.
Pleoasc! i-a scuipat pământul în iarbă.

Şi tocmai acum e ziua învierii.
Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.
E Ziua Judecăţii.
Oh, ce bucurie mare!
Pe toţi i-a scos pământul afară
din plămânii lui,
din lăzile lui frigorifice
unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.

Aceasta e Ziua Judecăţii,
ziua în care creşte carnea pe fiecare os,
carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.
Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.
E o carne sigură.
Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice:
“Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”

Ci eu singur sub pământ.
Şi pe fiecare osişor creşte carnea.
Încât se umple pământul de oameni
şi apele de peşti
şi cerul de păsări
şi cuştile de câini
şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte
(căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă)
oh, ce bucurie mare!

Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase
se bucură şi ei
căci, după câte văd eu de sub pământ,
în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit
ori mari cât o casă care arde,
iar flăcările, pleoasc, numai ce scuipă oase
şi pe oase numai ce creşte carnea,
iar dacă undeva, în lume, apare o idee,
numai ce vezi că în jurul ei creşte un cap,
numai ce vezi ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi
care înainte nici nu era.
Oh, ce bucurie mare!

Ci eu singur sub pământ.
Pocneşte pânza praporilor în vântul serii.
Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipit de geam.
Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.
Iar ceea ce văd, văd prin iarbă.
Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului
şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat
din neagra împărăţie.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Iar ei joacă hora,
roată-roată în jurul lui Christos
care stă ca un miel în mijlocul lor.
Şi ce văd eu, prin iarbă văd:
femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele
şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera,
şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi
fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.

Asta am apucat să văd,
căci ei, cu Christos în mijlocul lor, se înalţă la cer,
Iar eu singur, singur, singur pentru vecie,
şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,
cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,
singur în laptele dulce al întunericului,
singur sub pământ.
Oh, ce bucurie mare!

Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.
Şi deosdată, pleoasc,
întunericul scuipă un înger,
un înger mic mic,
un înger sfrijit,
un înger diabetic,
un înger albinos,
ultimul îngeraş recuperator.
Care mă înhaţă de o ureche
şi mă duce în lumină şi eu plâng
şi plâng prin aer
cu urechea între degetele îngeraşului,
plâng,
că întunericul rămâne singur.

*

Bonus: Nu mă pot abţine, vreau să adaug şi acest poem din “cartea Alcool”, pe care l-am descoperit pe blogul unui alt prieten:

Poem

(către Nichita Stănescu)

Pe zi ce trece se înmulţesc adresele pe care trebuie să le uit.
Pe zi ce trece se împuţinează casele în care sunt primit ca un om onorabil.
Oho, dacă aş fi eu inginer,
dacă aş fi eu doctor,
dacă aş fi eu contabil…!
Aş mai bea cincizeci de vodcă.

*