Dacă leul e al tău, îţi poţi cumpăra un covrig, o îngheţată pe băţ, un ziar local sau nişte biscuiţi “vărsaţi”. Poţi plăti o jumătate de oră de parcare, i-l poţi da unui cerşetor, prin geamul coborât în grabă, sau îl poţi pune, duminică, în coşul care circulă printre enoriaşii prezenţi la liturghie.

Poţi, dar e puţin. Nu te saturi, nici nu saturi. Nu eşti liniştit şi nici nu faci cine ştie ce faptă bună. Un singur leu pare o amăgire, şi pentru tine, şi pentru altul. La o adică, îl cheltuieşti sau îl donezi ca şi cum n-ar fi mare lucru. Nu te prea interesează unde ajunge sau la ce va fi folosit. O secundă, ai uitat de el.

Dar dacă leul nu e al tău? Dacă mai mulţi oameni, cunoscuţi sau nu, ţi-ar da câte un leu şi nu ţi-ar pretinde nimic? Te-ar lăsa pe tine să hotărăşti ce faci cu suma adunată. Şi dacă, să zicem, suma n-ar fi mică?

Atunci ce-ai face cu “un leu”?

*

Notaţia (A) din titlul acestei postări înseamnă “advertorial”. Acest text face parte dintr-o campanie în care sunt implicat.