Carmen Galin, în iunie 2016. Foto: Nicu Cherciu/ tiff.ro

Când am citit, azi-dimineață, că a murit Carmen Galin, m-am gândit că sunt, probabil, singurul deținător al unei înregistrări audio din vara lui 2016, când ea a venit la Cluj, după o retragere de peste 20 de ani din spațiul public, pentru a primi Premiul de Excelență al TIFF.

E un sentiment straniu să fii unicul posesor al unei urme vii lăsate de cineva, mai ales dacă acea urmă este o mărturie despre propria sa viață.

Atunci, într-o după-amiază de iunie, Carmen Galin a povestit de ce, în 1995, a ales să nu mai fie văzută și să nu mai facă nimic din ceea ce iubea să facă pe scenă.

Așa că, azi, când am citit că ea a murit cu o zi înainte să împlinească 74 de ani, m-am simțit dator să transcriu cea mai mare parte a acelei înregistrări.

Un om pe care nu l-am întâlnit decât o dată mă leagă să-i consemnez trecerea.

Foto: Nicu Cherciu/ tiff.ro

Bine aţi venit la Cluj, bine aţi venit la TIFF.

– Mulţumesc.

Vă mulţumesc că aţi acceptat să veniţi la întâlnirea cu publicul de la TIFF. Citind pentru întâlnirea de astăzi, am aflat că aţi fost actriţă la Cluj între 1970 şi 1975. Ce amintiri aveţi din acea perioadă? Mi-aţi şi spus înainte că Clujul e oraşul dumneavoastră de suflet...

– Da... Ca să-mi treacă un pic emoţia – fiindcă, vrem, nu vrem, asta este o spovedanie –, vreau să spun că eu am jucat cu adevărat la Teatrul Naţional din Cluj, dar aici au mai avut loc foarte multe spectacole de care nu ştie nimeni şi pe care le-am jucat de-a lungul anilor.

Aici am fost la grădiniţă, aici am învăţat să patinez, în jurul bisericii, aici am avut primii prieteni, aici am văzut primul film din viaţa mea, la un cinematograf care se numea "Steaua Roşie" şi care era la capătul străzii Paris, şi cred că era un film care se numea "Zboară cocorii". Cred că mi-aduc bine aminte...

În acelaşi timp, aici am văzut primul spectacol de operă, când aveam 3-4 ani, cu "Hänsel şi Gretel", dar am văzut şi "Tosca", şi "Traviata", şi "Cio-Cio-San", şi "Bărbierul..."...

Am dus flori pe scenă, balerinilor, cântăreţilor, actorilor, şi, într-adevăr, într-o zi, după o pauză nu foarte mare, m-am întors în Cluj ca actriță a Teatrului Național și am stat aici aproape 6 ani, după ce fusesem la Piatra Neamț, într-un teatru foarte important la vremea aceea, și după ce jucasem la București, la Teatrul Mic, patru stagiuni.

Dar adevărul adevărat este acesta – și emoția mea este cu atât mai mare, sper să nu încep să plâng: Clujul este orașul pe care îl iubesc cel mai tare pentru că el m-a format.

Oamenii de aici m-au format, învățătorii mei, profesorii mei, vecinii mei și-au pus amprenta pe ceea ce am devenit eu mai târziu, și culturalitatea acestui oraș, eleganța acestui oraș, această rigoare...

N-am să uit niciodată că înconjuram Catedrala de trei ori de Paști și că trebuia să-mi păstrez pantofiorii curați, să nu mă murdăresc, fusta să fie țanțoșă, să fiu cuminte...

Toate astea au picurat încet-încet în ființa mea, și faptul că am prins o aripă cultural-artistică se datorează acestor oameni și acestui tărâm și acestui oraș.

Și se întâmplă, după atâția ani, să vin pentru prima oară la festivalul TIFF, să mi se întâmple și acest Premiu de Excelență, pe care nu știu dacă-l merit, dar care mă bucură enorm. Cine spune că nu se bucură când primește un premiu nu e cinstit. Eu sunt foarte fericită. (Aplauze din public)

Cum ați ajuns la Cluj? Înțeleg că la vârsta de 3 ani v-ați mutat la Cluj...

– Părinții mei au venit în refugiu în Ardeal și sora mea, cu 2 ani mai mare decât mine, s-a născut la Sighișoara. Când urma să mă nasc eu, mama a avut o pilă la Iași, în casa fratelui ei, în casa lui Ibrăileanu. Mi-era frică de Ibrăileanu, dar acolo locuia fratele ei, și eu m-am născut la Iași, în casa lui Ibrăileanu.

Când aveam mai puțin de un an, ne-am mutat la Bistrița, și am stat un an și jumătate acolo. Culmea e că țin minte, deși nu aveam mai mult de 2 ani și jumătate, până în 3 ani, pământul din curtea casei, țin minte ferestrele, lumina de acolo...

Eram, deci, foarte pregătită să rețin, și foarte repede ne-am mutat în Cluj și casa în care ne-am mutat a fost casa în care am locuit toată copilăria mea.

Când am revenit în Cluj ca actriță la Teatrul Național, s-a întâmplat așa: aici era director un mare-mare regizor, un om formidabil, Vlad Mugur. O lumină de talent și de forță, o minune de om...

Printre altele, el făcuse un spectacol cu "Visul unei nopți de vară", un Shakespeare extraordinar, cu o distribuție remarcabilă, și actrița care-l juca pe Puck, o fată foarte talentată, a plecat în Israel cu partenerul ei, care era evreu, și nu s-au mai întors, așa că a rămas piesa fără Puck.

Mi s-a întâmplat des în viață să am asemenea surprize minunate: mi-a dat telefon domnul Vlad Mugur și m-a invitat să intru în rolul Puck. Și așa am revenit eu la Cluj.

Cum era Clujul la începutul anilor '70?

– Vreau să vă spun că, pentru mine, este neschimbat. Încă mă bucur că a rămas așa cum îl știu eu. S-au făcut multe lucruri, dar cele adevărate s-au menținut, și asta este iarăși o mândrie extraordinară pentru mine, că oamenii știu să își păstreze cu dinții, să nu distrugă ca apoi să nu mai poată pune niciodată la loc ceea ce au reușit să distrugă...

Vorbeam acum vreo 10 minute cu doi critici, și vorbeam despre polonezi: oamenii își iubesc țara foarte mult. Și se iubesc ei între ei. Cehii își iubesc țara și se respectă. Eu vorbesc despre cei care sunt în preajma noastră.

Și-mi doresc atâta să am revelația asta că și noi ținem cu dinții de ceea ce avem frumos și zdravăn, ceea ce poate să facă cultura acestor orașe, și educația pentru toți cei care vin.

Pentru că, dacă asta este puternic, fără să-ți dai seama, cei care vin vor păstra această cruce. Și cred că nimic nu e mai important decât un popor care să se definească.

Se definește în primul rând prin cultură – ceea ce este extraordinar aici, la Cluj –, prin seriozitate, prin respect pentru strada aceea unde să nu arunci pe jos, pentru omul acela pe care, dacă l-ai atins, să te întorci și să-i ceri iertare că l-ai atins, lucrurile astea în alte părți se întâmplă cel mai des.

Și eu, când vin la Cluj, mi se pare că sunt păzită, că mă simt bine, că nu trebuie să-mi fie frică, că e lumină, că e frumos...

Hai să vă mai spun atât, și n-o mai lungesc: eu, de acolo, de pe strada aceea (arată cu mâna – n.m.), trebuia să ajung în Parcul Mare, fiindcă grădinița mea era acolo.

Și mama mă trăgea de mână – Hai, hai, hai că întârziem! –, și drumul ăsta îl făceam pe jos, și când ajungeam la Opera Maghiară ziceam "Hai, că ajungem!", și știam parcul acela piatră cu piatră, toate clădirile de pe Canal – și aseară le-am revăzut.

Și-mi imaginam cum alergam eu spre grădiniță prin Parc, și am văzut un Cazino minunat, refăcut, o iarbă curată, aleile luminate, lacul, totul, totul – și mi-a plăcut atât de mult, și sunt foarte mândră că am copilărit aici.

Și sunt foarte mândră că m-am întors încă o dată să ating cu picioarele scena aceea pe care o divinizam din sală și să fiu acuma la acest festival care, culmea!, se întâmplă la Cluj. Asta nu e întâmplător. Echipa pe care am văzut-o aici mi-a umplut sufletul de bucurie.

Cum s-a întâmplat să plecați la București, în '75?

– Eu făceam destul de mult naveta la București, pentru că încă din studenție am început să joc în film. Nici nu știu când mă urcam în avion, când ajungeam seara cu ultimul avion...

Eu am debutat în teatru, la Teatrul Mic din București, când eram în anul doi de facultate. Am fost chemată să joc într-un spectacol intitulat "Simple coincidențe", al lui Everac, și am jucat în anul trei, anul patru, și după aceea am plecat la Piatra Neamț, dorindu-mi să joc teatru, și nu să fiu crainică la televiziune.

Fiind șefă de promoție, postul public de televiziune era primul post repartizat, dar n-am vrut să-l primesc, voiam să joc teatru. Așa am plecat. Și neavând buletin de București, nu puteai să rămâi în București, ca tânăr absolvent, decât la Televiziunea Română. Se făcea teatru și acolo, dar nu era ce-mi doream eu.

În 1975, s-a anunțat un concurs la Teatrul Mic, și simțeam nevoia să mă verific. Eu credeam că, dacă vin acolo, o să mă ia chiar fără concurs. Ei m-au lăsat să dau concursul și mi-au spus că am fost foarte bună.

Așa m-am mutat de la Cluj la București. A fost o poveste extraordinară, pentru că eu, aici, locuiam în cartierul Gheorgheni, și nu puteam să schimb casa mea din Gheorgheni cu o casă din București că n-aveam buletin, nu puteam să primesc buletin pentru că nu aveam serviciu și nu puteam să am serviciu la Teatrul Mic pentru că nu am casă...

Să știți că filmul "Buletin de București" chiar nu e o invenție: pentru că mi s-a sugerat să mă mărit. Eu aveam cu cine să mă mărit, dar era cumplit să-l cer eu de bărbat. Era peste orgoliul lui să mă ceară, din acest motiv, de nevastă, așa că am mai așteptat câțiva ani până m-a cerut.

Dar când m-a cerut, aveam și buletin de București, și casă, și jucam la Teatrul Mic... (Aplauze din public).

Vedeți că sunt spovedanii? Mă aduceți în stare, fiindcă vă privesc în ochi, simt catharsis-ul, chiar simt, și atunci mă faceți să spun lucruri pe care nu le-am spus niciodată în viață... Sincer.

Am numărat că, între 1976 și 1983, ați jucat în 17 filme. Putem vorbi despre un statut de vedetă în România acelor ani?

– Câte am făcut, șaptesprezece? Vă dau cuvântul meu că niciodată nu mi-am calculat dorința de a face un lucru bun după numărul filmelor și după întinderea rolurilor din filmele respective. Eu am făcut muta din "Tănase Scatiu", un scenariu pe care aproape nu-l vezi, și am captat aproape toată atenția...

Am jucat o fată pe o bicicletă la Tatos, în filmul "Mere roșii", și toată lumea mă întreba – Mamă, joci în asta, vai... Am avut roluri în filme, le-am făcut bine de la cap la coadă, deci nu numărul sau cantitatea care mi s-a oferit...

Am avut foarte-foarte mari bucurii din partea unor asemenea întâmplări, când credeam că am făcut foarte bine bucățica aia mică-mică-mică și că cineva trebuie s-o observe, și culmea e că se observa de la început, și de foarte multă lume...

Am numărat numai până în 1983 fiindcă aceea e cea mai densă perioadă...

– Dacă numărăm și cei 20 de ani de când eu nu mai fac film, adică hotărârea mea...

Cred că e un moment potrivit să spuneți și acest lucru: de ce v-ați retras în 1995?

– V-am spus că dumneavoastră, presa... Mi s-a întâmplat în Israel următoarea poveste. M-au chemat la televiziunea din Israel – erau anii ăia cumpliți, '87 sau '88 – și mi-au spus că o să mă întrebe cum mă cheamă, ce flori îmi plac, dar primul lucru, când am început în direct, a fost – "Doamna Galin, e adevărat că filmul «Faleze de nisip» a fost suspendat? Și domnul Pița cum a reacționat la chestia asta...?" Asta a fost prima întrebare.

Dumneavoastră mă întrebați de ce m-am hotărât și cum m-am hotărât să plec din teatru și din film acum 20 de ani. Și dacă vă mai uitați încă o dată la mine așa...

Da. În anul 1990, s-a reîntors în țară Andrei Șerban, cu care eu făcusem niște spectacole încă din timpul studenției. Am făcut multe spectacole, dar "Omul cel bun din Seciuan", la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a fost ultimul înainte de a veni să joc Puck la Cluj.

Acel spectacol a fost văzut de doamna Ellen Stewart, producător de la teatrul "La MaMa" din New York, și ea l-a luat cu totul pe Andrei și l-a dus în State, și Andrei nu s-a mai întors.

Și în '90 a venit ca director al Naționalului bucureștean, și m-a luat de la Teatrul Mic și m-a dus la Național să facem "Trilogia antică", să joc Electra. A fost o bucurie, și apoi am făcut cu el "Livada de vișini", și am făcut "Noaptea regilor".

El a fost un om jignit, nu printr-o vorbă urâtă, ci prin comportamentul unor personaje care erau un fel de elefanți, într-un cimitir de elefanți, închistați într-o mentalitate și într-o acaparare a ceea ce se întâmpla acolo, la Teatrul Național.

Andrei, care știa ce-i libertatea, nu punea accent pe chestia asta, și a fost foarte puțin atent la ce se strânge în jurul lui. Or, noi suntem campioni la demolări – și de clădiri, și de suflete, și de tronuri, și de tradiții, de tot...

Noi ni-i revendicăm și pe domnul Tzara, și pe domnul Brâncuși, dar e atât de târziu: generațiile de după noi n-au apucat să știe cine sunt acești oameni, iar părinții sunt atât de ocupați și târșiți, încât n-au timp să le explice chiar tot-tot-tot copiilor lor...

Și-atunci e nevoie să vină unul ca Andrei, care, pe lângă părinți, pe lângă profesori, să facă cultură în această țară. Iar el a plecat foarte jignit de la Teatru, iar eu am greșit într-un singur moment – că trebuia să-mi dau demisia în clipa în care Andrei a plecat.

Dar eu am mai stat un an și jumătate, am pus spectacolul "Steaua fără nume" cu Alexa Visarion, deși personajul nu era de vârsta mea, și la acel spectacol mi s-a întâmplat un lucru urât.

Și mi s-a mai întâmplat să văd că un scenariu pe care l-am acceptat, când a devenit film, trebuia să aibă neapărat o scenă de amor, o scenă de dezgolire – că așa era înțeleasă libertatea, să facem filme și cu țâțici. Și am spus că eu nu pot să fac nici scheciuri și telenovele, că nu e pe placul meu, și atunci nu fac...

Iar la teatru a venit un premiu foarte mare pentru un spectacol de-al nostru, premiu care consta și într-o sumă de bani. Este derizoriu și este incredibil ce vă povestesc acum: după vreo două sau trei luni de la premieră, oamenii care jucau în acea echipă au îndrăznit să întrebe unde sunt banii de la premiu. Și ni s-a răspuns – Ei, da, că stați voi în banii ăștia...

Dar oamenii aveau dreptul să întrebe și să știe de ce nu i-am primit. – Ei, s-au cheltuit, ce vă pasă?... Și atunci colegii mei, câți eram în trupă, au spus – Tu ești singura care poți să te duci, să pui piciorul în prag și să spui că noi chiar vrem acest lucru. (...)

Și am primit o replică foarte dură. Mi s-a spus întâi: – Ascultă, tovărășico... Eu am spus că nu sunt tovărășică. – Ascultă, fătucă... – Fătucă nu mai sunt de mult, și cred că n-am fost niciodată...

În modul ăsta mi s-a vorbit de către directorul teatrului meu... Am ieșit din cabinet, am depus pe masă cererea de demisie, n-au mai revenit niciodată asupra acelui gest al meu, și-am spus că eu, din clipa aceea, am rupt-o cu această zonă.

Mi-a fost greu, mi-a fost foarte greu, dar eram atât de scârbită... Chiar am simțit o greață teribilă și am simțit că e o derută prea mare și că fiecare își poate permite să folosească foarte urât așa-zisa libertate. Și n-am mai vrut, pur și simplu n-am mai vrut.

Nu cred că, de 20 de ani încoace, am avut prea multe argumente să mă fi întors. Dar, uite, aici m-am întors.

Niciodată, în acești 20 de ani, n-a avut nimeni vreo poză de-a mea, la vreun ziar. N-am fost la nici o televiziune, n-am dat nici un interviu, absolut nimic. Iar preț de vreo 5 ani după ce am făcut gestul ăsta, am dispărut pur și simplu, nu m-a mai văzut nimeni, nu știau unde sunt.

Dar eu știam ce se joacă în fiecare teatru, când are loc premiera, ce film a ieșit... Ani de zile, la 7 seara, în fiecare seară – pentru că era ora la care eu aș fi intrat în spectacol –, aveam un soi de energie, pentru că era acel declic pe care trebuia să-l fac, eram pregătită să fac ceea ce am dorit să fac o viață întreagă.

Deci, nu mi-a fost ușor. Nu mi-e ușor nici acum, când vorbesc despre asta. Dar poate că darul acestui festival a fost pe măsura a ceea ce încerc eu să vă dau din ființa mea. (...)

Pentru că mulți dintre cei de aici sunt tineri, vă rog să le spuneți istoria filmului "Faleze de nisip", care e proiectat la TIFF în onoarea dumneavoastră. Ce s-a întâmplat în 1983 după intrarea filmului în cinematografe?

– Părea că nu se întâmplă nimic. Doar că, fiind vizionat de tovarășul Ceaușescu personal, a spus: Cum e posibil ca tineretul să fie prezentat așa? Adică hoț, nenorocit, bandit... Asta dăm noi exemplu tinerilor? Tinerii sunt muncitori, sunt corecți, sunt buni, deci cum se poate face un asemenea film, să ne batem joc de tineretul României socialiste?

Ăsta a fost argumentul, spus în plin Congres. Toți au tremurat, toți au spus – Ce-i cu ăsta? Scoateți filmul!. Și s-a scos filmul.

În aceeași săptămână când s-a scos filmul de la cinema Scala, "Faleze..." a fost invitat în Filipine. În delegație au plecat Victor Rebengiuc cu Dan Pița. Când s-a proiectat filmul acolo, ca o predestinare, așa, s-a cântat imnul României, dar era "Trăiască Regele!", pentru că ăia au încurcat banda.

Rebengiuc i-a spus lui Pița – Tu auzi același lucru cu mine?. A fost o demență, au început să se bâlbâie la consulat... După vreo 3-4 zile, când au venit în țară, Dan Pița m-a întrebat la aeroport ce s-a întâmplat cu filmul.

Atunci nu erau telefoane ca acum, nu putea să-l anunțe nimeni, dar el luase presa în avion, își căutase filmulețul la Scala, la Patria, și nu mai figura. Și și-a dat seama că filmul fusese scos. După care scos a rămas până în '90, când s-a refăcut premiera.

E un film luminos, are o echipă grozavă și o imagine minunată, actoricește e acoperit foarte bine, iar Bujor Nedelcovici a fost teribil de inspirat când a scris povestea asta. (...)

P.S. Acesta nu e ultimul interviu acordat de Carmen Galin. În 2017, ea a apărut la emisiunea "Garantat 100%" și o puteți vedea aici.

Dacă cineva din familia sa dorește înregistrarea audio din 2016, îmi poate scrie pe pagina de Facebook Surpriza lui Mihnea Măruță.

Dumnezeu s-o odihnească!