De ce ne place să ne uităm la tenis? Ce anume din rețeta acestui joc ne ține atenți, uneori și vreme de câteva ore? De ce putem să urmărim un meci și atunci când nu cunoaștem niciunul dintre sportivi – și, la o adică, nici nu ne interesează?

Am construit textul de mai jos pe acest gând: ceea ce ne captivează la tenis – dar și la alte sporturi – este că trimite la altceva, că ne mișcă regiuni ale minții care operează (și) cu alte categorii și că, deci, răspunde unor așteptări mai adânci decât suntem dispuși să procesăm la prima vedere.

E o simulare a unor dileme care au vârsta omului conștient de sine și pe care el caută să le rezolve îmbrăcându-le, de când se știe, în noi și noi forme, ca într-un teatru cu scene revelatoare.

*

Pentru a afla care e mai bun, doi jucători se întâlnesc într-un spațiu convențional, situat în afara realității de zi cu zi, un spațiu unde ei se îmbracă într-un fel anume, respectă reguli specifice și folosesc instrumente speciale.

Spațiul respectiv e împărțit în două teritorii egale, iar separatorul este tabu: n-au voie să-l atingă în timpul jocului, ca să le fie limpede că se găsesc într-o dualitate incompatibilă.

Fiecare dintre cei doi încearcă să-l ducă pe celălalt în situația de a nu mai putea returna obiectul care-i leagă: mingea. A trimite obiectul dincolo de adversar sau a-l duce pe adversar într-o poziție din care să greșească, iată cele două variante ale victoriei.

Să aprofundăm acest lucru.

Din moment ce reușita deplină echivalează cu rămânerea elementului dinamic în teritoriul celuilalt, înseamnă că acest element poartă cu sine un pericol: mingea este, deci, simbolul unei amenințări iminente, precum o grenadă căreia i-a fost scos cuiul și care trebuie îndepărtată înainte de a exploda.

A menține propriul teritoriu la adăpost, aceasta e o formulă eminamente militară.

Astfel, prima dintre cele trei interpretări pe care vi le propun este să vedem tenisul ca simulare a unei înfruntări între cetăți medievale, în care orice trimitere a mingii în teritoriul celălalt ne duce cu gândul la un proiectil de catapultă aruncat peste creneluri.

Nu întâmplător, atâția antrenori și comentatori spun că nu poți fi un mare campion de tenis dacă nu ai instinct de killer – ceea ce înseamnă să-l „execuți” pe celălalt atunci când în defensiva lui apare o lacună cât de mică.

În această paradigmă balistică, fileul este comprimarea zidurilor de la ambele cetăți, serva este o salvă de artilerie, iar un as sau o lovitură direct câștigătoare afectează nemijlocit populația civilă care tremură dincolo de linia de tușă.

Tenisul devine astfel o sublimare modernă a acelui tip de bătălie denumit guerre courtoise – „războiul curtenesc” sau „războiul în dantele”, inventat de francezi și rafinat de englezi –, care a durat din Evul Mediu până pe la mijlocul secolului XVIII și în care uneori se luptau doar reprezentanți ai taberelor beligerante, fiindcă inamicul nu trebuia anihilat, ci doar învins, și nu prin orice metode, ci cavalerește, onorabil și demn de a fi povestit urmașilor.

(Poate și de aceea Wimbledonul este cel mai frumos dintre turnee, fiindcă, nerenunțând la costumul alb, păstrează, parcă, aerul de puritate al duelului – care este unul dintre copiii târzii ai acelor mentalități azi retrograde. :) )

Toate cele trei ipoteze de imaginație pe care vi le propun pornesc de la felul în care interpretăm rolul mingii.

Terenuri separate există în mai multe sporturi – la fel și fileu, public sau echipament individualizat –, dar asocieri neașteptate ne poate furniza doar scopul schimbului, adică modul în care decodăm relația dintre competitori.

Să ne întoarcem, deci, la ideea de bază a tenisului: un punct este pierdut de acela dintre jucători care nu mai poate să returneze înăuntrul terenului advers o minge căzută o singură dată în propriul teren.

Ce putem extrage de aici? Că acest joc, dincolo de antrenament și de pregătire, este destinat celor care, știindu-se observați și judecați, se dovedesc capabili de cât mai multe replici spontane consecutive, în condiții de totul sau nimic.

Că trebuie să dai un răspuns pe măsură, într-un interval infim de timp. Că nu poți să îți conservi șansele decât dacă ataci felul în care ești atacat – și că, prin urmare, nu poți să „vorbești în legea ta”, nu ai cum să o ții langa, ci ești obligat să reacționezi în termenii concreți și efemeri ai acelui schimb irepetabil.

Din această perspectivă, tenisul nu este altceva decât expresia transfigurată a unei polemici ideale, chiar una de tip antic-grecesc, organizată în prezența unui auditoriu inițiat și mediată de un arbitru care înțelege despre ce e vorba și care aplică norme concepute astfel încât niciunul dintre jucători să nu fie favorizat.

De ce ar fi aceasta o polemică ideală?

Fiindcă mingea e tema (subiectul pus în dezbatere), racheta e limbajul (de care ambii dispun în aceeași măsură), iar loviturile sunt argumentele alese de fiecare în dorința de a-și „încuia” adversarul. Și fiindcă, în tenis, e aproape imposibil atacul la persoană, adică să înlocuiești mingea cu omul de dincolo de fileu.

*

Mai am o servă la dispoziție.

Prima interpretare pe care v-am propus-o este una fizică și istorică, în care jucătorul reprezintă un grup de oameni (de pildă, un oraș-cetate sau o națiune).

A doua interpretare este mentală: cei de pe teren întruchipează viziuni contrare, aflate în dispută pentru a convinge un public neutru. (Nu întâmplător, atâția antrenori și comentatori spun că tenisul înseamnă găsirea de soluții în timp real, ceea ce e valabil și într-o polemică despre un subiect controversat.)

A treia interpretare este, cum altfel, una sufletească. Am descoperit-o datorită unor versuri din secolul XVII despre strămoșul tenisului de azi, denumit jeu de paume:

Man is a tennis court: his flesh, the wall;
The gamester's God, and Satan: the heart's the ball.

(Omul e un teren de tenis: al său trup, fileul;
Jucătorii sunt Dumnezeu și dracul: mingea e inima lui.)

Autorul se numește Francis Quarles, iar poemul a apărut într-un volum din 1632 intitulat „Divine Fancies”.

Recitești și, dintr-odată, parcă nu-ți mai arde de glumă :) . Cum ar fi ca mingea să fie chiar inima mea? Să simt fiecare pas, să mă doară orice rever trimis în fileu, să tremur pentru fiecare punct?

Dar stai: ceva nu se potrivește. Mintea se revoltă: la tenis, la tenisul ăsta pe care-l știm noi, scopul e să faci mingea de nereturnat, să o trimiți pe deasupra cărnii fileului, iar ea să rămână, pe cât posibil, dincolo.

Dacă mi-ar avea deja inima în mâini, de ce ar mai vrea să servească oricare dintre cei doi jucători – Dumnezeu și dracul? De ce n-ar păstra-o pentru totdeauna?

S-a înșelat poetul? Sau, de fapt, scopul e chiar jocul? Și dacă inima mea se tot duce de-o parte și de alta, bine-rău, bine-rău, tot căzând, tot ieșind pe alături, oprindu-se adesea – cine câștigă?

*

Notă: acest text a apărut inițial aici.