Turcia merita să ajungă la baraj, asta o recunoaşte orice suporter român cu capul pe umeri. Dacă ar fi să fie după fotbal, după ce joacă, România n-ar avea ce să caute acolo, darmite la Mondiale. Dar noi continuăm să construim pe minciună.

# E o minciună că Piţurcă ar fi un antrenor bun. Pentru că un antrenor bun organizează cumva, însufleţeşte, arată o idee mai ales când jucătorii, materia primă, nu sunt dintre cei mai valoroşi. Un antrenor bun scoate o echipă mediocră din limitele ei, o trage după el, îi impune un stil şi, implicit, o identitate. (Exemplul care-mi vine în minte – Dan Petrescu la Urziceni.)

Nu mă poate convinge nimeni că un om care se chinuie dintotdeauna să se exprime cursiv în limba natală, care-şi caută cuvintele la fiecare frază, care se poticneşte şi repetă aceleaşi şi aceleaşi clişee, care nu transmite nici o emoţie şi nu e capabil să formuleze o interpretare profesionistă în domeniul din care trăieşte, ei bine, nu cred că acel om ar avea o viziune originală şi o personalitate de urmat.

Piţurcă e refuzul prezentului în fotbalul românesc, închiderea în faţa modernităţii şi dovada că sistemul condus de Mircea Sandu se teme de fisura care i s-ar produce dacă la naţională ar fi instalat un meseriaş străin lipsit de “ancore”.

# E o minciună că poţi face o echipă mare fără educaţie, fără a alege, pe lângă jucătorii în formă, şi un model de comportament de care să te ţii cu dinţii. Mersul la film, când şi când, chipurile pentru mobilizare, nu numai că nu înseamnă nimic (atâta timp cât nu există cineva care să le vorbească ulterior despre experienţa acelui film), dar aceşti băieţi simpli – mulţi dintre ei aterizaţi în tricourile naţionalei – au nevoie de lecţii primare de conduită socială.

L-am văzut aseară pe Raţ, veteranul şi căpitanul tricolorilor, stând cu mâinile înfipte în buzunare la interviul de după meci şi mi-am dat seama că nimeni nu le spune cum să se îmbrace, cum să vorbească, cine sunt ei pentru noi şi ce simbol au de dus mai departe. Şi ei cresc şi devin adulţi – ba, mai mult, vedete – cu nişte carenţe iremediabile în temelia lor de oameni ca oameni.

E vorba despre lucruri pe care alţii, prin alte ţări, le deprind în familie sau, dacă nu, le află din felul în care antrenorii se respectă pe ei înşişi, începând cu partidele amicale. Am mai scris despre asta, dar vreau să repet: mi-e ruşine că reprezentanţii noştri în cea mai răspândită formă de întâlnire internaţională (care este fotbalul) continuă să apară în trening şi “adidaşi” în timp ce adversarii lor se prezintă în costume perfecte şi cu pantofi impecabili. Şi în asta constă onoarea, de acolo se vădeşte stima de sine, aşa ajung copiii să înţeleagă că fac parte dintr-un tort în care jocul propriu-zis e doar cireaşa.

# E o minciună, în fine – poate cea mai periculoasă minciună pe care construim şi care ni se livrează periodic -, că n-am mai avea de unde alege, că nu mai sunt “jucătorii de altădată”, că ar fi dispărut “baza de selecţie”. În fapt, adolescenţii care dau semne că ar fi de nivel european sunt stricaţi de lăcomie (pe care o deprind ca regulă) şi, bineînţeles, de sistemul mafiot. Spuneţi-mi un transfer reuşit din ultimii ani, daţi-mi un singur nume care a plecat din ţară şi care ulterior a confirmat timp de mai multe sezoane. Nu e neapărat să se fi dus la o echipă mare: dar care dintre talentele recente a crescut şi a urcat temeinic după un prim transfer rezonabil?

Cum răsare câte unul, cum dă câteva goluri sau face câteva meciuri bune pentru o echipă de mijlocul clasamentului, cum e vândut , indiferent unde, indiferent dacă e pregătit mental pentru despărţirea de cei apropiaţi. Aşa s-au pierdut de-ai noştri cu zecile, prin Rusia şi Ucraina ori prin ligi inferioare din Vest, de dragul unui salariu rapid.

Sunt învăţaţi să nu aibă răbdare, patronii îi folosesc mai degrabă ca soluţie de avarie decât ca investiţii pe termen lung, părinţii se bucură că “îi vor scoate din foame”, iar agenţilor nu le pasă de traseul lor şi-l compromit din start printr-o mutare pripită. Unii nu sunt pregătiţi psihic pentru presiunea dintr-un campionat mare, alţii n-au calităţi fizice să reziste, dar majoritatea pleacă mult prea devreme, lăsându-se ghidaţi de un singur criteriu, banii, care le fură minţile şi le compromite coacerea sănătoasă.

Ştiţi care a fost cel mai edificator meci din aceste preliminarii? Înfrângerea cu turcii de la Bucureşti. Atunci s-a văzut că, după o euforie, nu suntem în stare să ne adunăm, atunci s-a văzut că nu ne evaluăm corect, nici pe noi înşine, nici concurenţa, atunci au fost clare lipsa de idei, incompetenţa, blazarea, cenuşiul, automulţumirea, banalul şi frica. Ştiu ce-o să ziceţi: “şi dacă ne calificăm, dacă trecem de baraj?” Atunci toate cele de mai sus vor fi luate drept accidente şi răul se va perpetua.

*