Câţi n-am fost îndrăgostiţi de ea? Câţi am reuşit să ne ţinem departe de misterul ei, câţi nu ne-am imaginat că aparenta ei superioritate, aerul arogant şi râsul scurt, ha!, cu capul dat pe spate, ascund o tandreţe nesfârşită? Recunoscuseră unii încă de atunci, chiar şi dintre cei la care nu s-ar fi aşteptat nimeni – tăcuţi, suferind şi jinduind după atenţia ei, iar alţii mărturisiseră mai târziu, în timpul facultăţii, când noi, băieţii, începeam să vedem lucrurile mai relaxat, să ne detaşăm de acel fanatism adolescentin pentru care orice atingere şi orice gest sunt motiv de interminabile analize.
Au recunoscut câţiva şi mult mai încoace, la întâlnirea de 20 de ani, când această “dezvăluire” nu le mai provoca nici o ruşine şi când ironiile nu mai puteau să dureze, oricum, decât până la următoarea poantă rememorată sau până la o nouă gură de bere. Fuseseră îndrăgostiţi de ea – arătându-i cumva sau, dimpotrivă, ţinând secretul până o înlocuiseră cu alta – şi premiantul clasei, cel care avea să ne fie şef de promoţie, dar şi cel mai bine făcut coleg, pe care diriginta îl scotea intenţionat la tablă, toată numai zâmbet, să se mai bucure de priveliştea tenului măsliniu şi a spatelui său dătător de încredere; visaseră la ea, cel puţin câteva luni, şi chitaristul pontos care nu ducea nicicând lipsă de admiratoare, dar şi timidul pe care-l copleşisem cu porecle pentru că era fiu de securist; o iubiseră cu adevărat şi rebelul boem care lua an de an medalie la olimpiada naţională de mate – singurul dintre noi, de altfel, cu care avea să fie într-o “relaţie” oficială -, dar şi amicul ei cel mai apropiat, căruia i se confesa în drum spre casă şi care, ca să nu se dea de gol, se refugia preventiv în spatele unor istorioare despre rockeri şi trupe faimoase pe care niciunul dintre noi nu ştia de unde le tot dibuieşte. Şi cei mai buni prieteni ai mei de pe atunci, dar şi eu.
Dana, Cristina, Ioana, Andreea, Gabi, Oana, Adela, Raluca, Mirela, Cătălina, Laura, Mihaela, Corina, Anda sau Elena – fiecare, la apogeul adolescenţei sale, o fi stârnit, sau stârneşte chiar acum, hormonii concurenţei băieţeşti şi invidia nestăvilită a fetelor din vreo clasă de liceu. La ele, ca idee, şi mai ales la colega noastră, cea reală, dar care nu era decât un miraj, m-am gândit în timpul filmului “Roxanne”.
M-am gândit la toate acele jocuri de cucerire, la naivitatea şi iluziile noastre, cum ne ţineam de mână în cinematografe şi cum ne sărutam pe furiş, noaptea, la lumina focului, în timp ce măcar unul dintre noi se sacrifica şi relua, la chitară, piesele pe care toţi le ştiam pe de rost şi de care, totuşi, nu ne săturam definitiv.
Mi-am amintit cât de schimbători eram, cum ne trădam pe la chefuri de dragul unei curiozităţi, cum ne iertam până la ziuă şi apoi o luam de la capăt. Şi cum ne bănuiam unii pe alţii, cât de suspicioşi deveneam la discuţii politice, la bancuri spuse cu voce tare pe holul liceului, cum bravam şi cum ne mai minţeam că nouă n-are ce să ni se întâmple, că n-o fi chiar ăla turnătorul clasei, că nu se poate să te prefaci chiar aşa, că nimeni nu poate juca teatru atât de bine.
Mi-amintesc ce curaj presupunea să trimiţi o vedere, darmite o scrisoare, la “Europa liberă”, şi să criptezi un mesaj din care prietenii să se prindă că lor le e dedicată o anumită piesă şi că tu, nu altul, ai sfidat regimul şi pe toţi securiştii care citesc corespondenţa. Şi nici până azi n-am aflat care dintre noi erau informatori, ce rău au făcut, dacă ne-au făcut, şi cât bine, prin omisiune, au lăsat să ne rămână.
Despre toate astea aş fi vrut să fie “Roxanne”, mult mai mult şi mult mai adânc. Pentru că povestea are datele necesare să ne transporte atunci – cel puţin pe noi, decreţeii, liceenii anilor ’80.
Tavi Ionescu (interpretat de Şerban Pavlu) are 38 de ani şi, la 20 de ani de la revoluţie, vrea să afle – mai bine mai târziu – dacă are dosar la CNSAS. Şi are. Are pentru că, într-a XII-a, trimisese la “Europa liberă” o ilustrată cu o dedicaţie muzicală pentru iubita lui de atunci, Roxana (Diana Dumbravă). Iar din dosar descoperă că a fost turnat de cineva din gaşcă, de unul dintre prietenii săi cei mai buni, protejat sub un nume de cod. Şi mai descoperă că nu numai el, ci şi Roxana a fost anchetată la Securitate pentru acea ilustrată şi că, strânsă cu uşa, a spus că e însărcinată. Să fie Victor, fiul de 20 de ani al Roxanei (măritată încă din 1989 cu un coleg), copilul lui, al lui Tavi?
Povestea are, cum spuneam, datele necesare, dar regizorul Valentin Hotea nu reuşeşte să le fructifice din plin, cu toate că “Roxanne” reprezintă “ecranizarea” propriei sale experienţe, inclusiv piesa fiind aceea pe care el a solicitat-o postului de radio. Filmul nu lasă loc de meditaţie în timpul vizionării, îşi refuză profunzimea şi trimiterile multiple la identitatea unei generaţii. E prea informativ (sic!), poate dintr-o dorinţă a regizorului de a se desprinde de tăcerile “Noului val”.
Cel mai supărător e felul abrupt în care Hotea încheie cadrele din montaj, retezându-le fără a-i oferi spectatorului momente de trecere şi de asimilare a ideilor; or, asta face din “Roxanne” un set de pachete colţuroase şi nu o succesiune vaporoasă de senzaţii. (Cea mai frumoasă scenă, cinematografic vorbind, e cea finală, în care Tavi şi Victor sunt în maşină şi nu-i auzi…)
Momentul adevărului, cea mai puternică scenă din film / Foto: facebook.com/FilmulRoxanne
Şerban Pavlu e puternic când se cere mult de la el, adică în scenele cele mai tensionate (împreună cu Mihai Călin – care-l joacă pe soţul Roxanei), dar insuficient de credibil atunci când Tavi e cu mama sa (Valeria Seciu, răscolitoare), bolnavă de Alzheimer, sau cu iubita sa (Corina Moise). Foarte dezinvolt e Adrian Văncică, în rolul celui mai bun prieten al lui Tavi, genul de bărbat mucalit pentru care “ce-i în guşă e şi-n căpuşă”.
Diana Dumbravă e convingătoare în rolul Roxanei, o femeie care vrea să pară că nu-i lipseşte nimic, care şi-a antrenat latura bitchy (şi cât de frecventă e această tipologie în mediile noilor îmbogăţiţi!) şi pe care numai trecutul, adevărul trecutului, o reaşază în limitele proprii şi în dimensiunea umilinţei. Ar fi frumos ca misterul pe care ea poate să-l transmită să mai fie căutat şi de alţi regizori de cinema.
“Roxanne” nu se vrea şi nu este un film de artă şi, tocmai de aceea, (re)deschide – alături de o altă premieră a acestui an, “Love building” – un teritoriu neglijat, dar foarte util: cel al filmelor normale, producţii care atrag public nou şi-l ţin aproape pe cel vechi. La fel ca societatea, şi industria cinemaului are nevoie de o clasă de mijloc care să ştie ce vrea, care să consolideze sistemul şi să furnizeze, când şi când, şansa unui geniu şi strălucirea unei capodopere.
*
Comentarii