Ar fi împlinit astăzi o vârstă. Trupeşte, ar fi fost, fără îndoială, un om bătrân. Sufleteşte, n-am cum să ştiu, dar bănuiesc că n-ar fi diferit prea mult de cei din generaţia sa – învăţaţi cu lipsurile, obişnuiţi să calculeze şi să pună deoparte, reţinuţi când e vorba să-şi permită o extravaganţă (sau extravacanţă) precum un drum cu taxiul sau o seară la restaurant -, marcaţi, deci, de o nesiguranţă continuă în relaţia cu banii şi transferând inevitabil această îngrijorare copiilor şi nepoţilor.

Cunosc foarte puţini bătrâni sereni. Cineva mi-a spus de curând că, pe măsură ce trec anii, şi mai ales după ce ieşi la pensie, nu doar că ierţi mai greu, dar ţi se pune pata şi îţi sare ţandăra din lucruri tot mai mici. Ţii de ale tale, fie ele lucruri sau idei, ca-ntr-un soi de asediu. Ca şi cum apropierea morţii – căci asta e ameninţarea inconştientă – te face cu atât mai pregătit cu cât nu renunţi la nimic, cu cât eşti mai cetate.

Iar eu mă tot amăgesc, poate şi din cauza absenţei lui, că se poate ca în poveşti, să tinzi a fi un bunic răbdător şi înţelept, chiar dacă te dor toate. Dacă nu pentru tine, atunci măcar pentru că asta, starea asta de îngăduinţă luminoasă, le va rămâne celor dragi.

La o adică, ce lasă în urmă un părinte, un om? Frânturi de momente împreună, cuvinte care-ţi răsună în minte cu tonalitatea lui, gesturi inconfundabile, poate câteva principii, poate nişte sfaturi. Cu siguranţă, pedepsele şi, cu siguranţă, îmbrăţişările.

Eu nu păstrez nimic din toate astea de la el, nici o senzaţie. Pentru mine, el e o sumă de fotografii, câteva. Un chip fără glas, fără mimică şi căruia nu-i cunosc expresiile favorite. Nu ştiu cum îi străluceau ochii şi nici cum îşi trecea mâna prin păr. Mi se spune că era un om bun şi că-i plăcea să cânte, dar asta nu mă face decât să-i invidiez pe cei care ştiu în ce fel. Pentru că ei l-ar recunoaşte.

Eu nu ştiu dacă l-aş recunoaşte. Dacă ne-am întâlni pe stradă şi el ar avea vârsta de azi, l-aş recunoaşte? Ar fi chel sau nu? Ar fi cărunt, ridat, ar avea burtă, cocoaşă, ochii stinşi, ar purta barbă? Sau nu? Ar fi senin sau nu?

Azi, de ziua lui, mi-a trecut prin cap că, aşa cum nu te poţi naşte decât din contopirea a două celule atât de diferite, tot la fel nu poţi creşte decât cu dragostea a doi părinţi. Dacă unul moare când eşti copil, pentru tine nu vor mai exista şi soare, şi lună, şi zi, şi noapte, completându-se, lăsându-ţi timp de linişte şi de răsărit. Ci ori una, ori alta. Şi nu vei mai creşte, doar vei îmbătrâni.

Acum câţiva ani, după cea mai importantă călătorie din viaţa mea, mi-am dat seama că trăisem mai mult decât el. Aveam câteva zile în plus. A fost un gând instantaneu, de pe altă lume, de-ăla care-ţi coboară pe şira spinării şi te aruncă din tine. Nu eram bătrân, dar ajunsesem mai bătrân decât el.

Timpul face stânga-mprejur: cum ar fi fost în celălalt univers, nefracturat? Aş fi aflat de la el unele sau mai multe secrete ale vieţii? L-aş fi urât că nu mă înţelege? Poate ne-am fi certat pentru credinţele noastre, dar poate nu. Poate m-ar fi îndemnat să mă revolt mai repede. Poate ar fi lăsat de la el şi mi-ar fi încurajat alegerile. Poate m-ar fi bătut pentru obrăznicie, dar poate nu. Poate am fi vorbit despre cărţi, şi cărţile nu i-ar fi luat locul. Poate ne-am fi uitat, unul lângă altul, la meciuri. Poate ne-am fi plesnit deodată peste genunchi la câte-o ratare. Poate mi-ar fi spus ce să învăţ din ratări.

Atunci aş fi avut amintiri. Atunci sigur l-aş fi recunoscut, pe stradă sau în vis.

*