“Când apare numele meu, se găsesc aceşti oameni care intervin imediat şi acţionează în sensul stigmatului. Orice-aş spune, ei nu se lasă traşi pe sfoară: eu sunt ăla, cel rău, anti-naţionalul, anti-patriotul, ăla care am distrus şi am blasfemiat.”

Sâmbătă, după aproape 15 luni de când a demisionat de la conducerea Institutului Cultural Român (ICR), Horia-Roman Patapievici a ţinut la Cluj – ca invitat al Departamentului de Jurnalism de la UBB – o conferinţă ca o eliberare. E un om vizibil rănit, un om care nici după această lungă perioadă de tăcere şi retragere din spaţiul public nu a reuşit să-şi cicatrizeze suferinţele provocate de calomnierea şi distrugerea reuşitelor sale de la ICR.

Termenul “stigmat” a revenit permanent în cele două ore în care, sub titlul “Câteva reflecţii privind experienţa mea cu presa liberă”, Patapievici a vorbit din proprie iniţiativă, şi pe larg, despre toate momentele importante în care a fost implicat în ultimii 20 de ani. A răspuns – ca şi cum avea nevoie, ca şi cum ştia că a venit vremea – tuturor întrebărilor pe care i le-ar pune orice jurnalist cu experienţă, de la conflictul său cu SRI, din anii ’90, până la compromiterea ICR de către Andrei Marga.

Voi publica în două părţi aproape toată conferinţa sa, grupată pe subiecte (să le fac viaţa mai uşoară colegilor mei din presă :) ).

Patapievici la Cluj

*

Despre debutul în presă: “Să ai o pagină la dispoziţie, în care să scrii ce-ţi trece prin cap, e un privilegiu”

# În ’92 am debutat, cum se întâmplă debuturile, prin prieteni. Alex Leo Şerban – care deja a murit de doi ani şi cu care eram prieten încă de la sfârşitul anilor ’70 (…) – mi-a zis, ştiind că scriu, – “Cum de nu publici? Trebuie să publici ceva”. ” – Unde, cum se face asta?”. “- Simplu, dă-mi ceva şi voi duce la Contrapunct”.

Contrapunct a fost o revistă a optzeciştilor, una din numeroasele reviste culturale de calitate care au apărut imediat după 1989, contribuind dezinvolt, simpatic-agresiv, la configurarea spaţiului public. Spaţiul public înseamnă posibilitatea ca între oameni să existe ceva diferit de fiecare, dar care depinde în mod esenţial de contribuţia fiecăruia. Este un lucru pe care nu poţi pune mâna, care există prin intermediul anumitor instituţii – cele de presă, dar nu numai – şi care există esenţialmente numai cât timp există oameni. (…)

Am debutat în presa culturală şi am avut noroc. Norocul este să fii remarcat de câţiva oameni pe care-i preţuieşti. Aşa am ajuns să fiu invitat, la doar un an de la debut, să am o pagină la dispoziţia mea – vă daţi seama?, la dispoziţia unui tânăr care debutase doar de un an – în revista “22”. Gabriela Adameşteanu, care conducea pe vremea aceea revista “22”, m-a invitat cu o graţie şi o încredere care, îmi vine să spun, aparţineau epocii aceleia în mod definitoriu. Am primit o pagină la dispoziţie, să scriu ce vreau în ea. Mai târziu, când am evocat asta în faţa unor prieteni occidentali, mi-au spus – “Dom’ne, România are avantajele ei. Aşa ceva, în Occident, nu ar fi fost deloc cu putinţă”. (…)

Spun asta pentru ironia situaţiei, dar şi fiindcă pentru noi există un set normativ de exemple şi de valori care vin din Occident. Şi trebuie să ştim, ca să navigăm cu graţie printre lucruri, că, de multe ori, libertăţile pe care noi le-am avut aici, licenţele pe care le-am putut asuma, nu ar fi fost cu putinţă într-o societate mult mai standardizată cum este cea occidentală. Ca atare, să ai, într-o revistă importantă, cum era “22”, o pagină la dispoziţie, în care să scrii absolut ce-ţi trece prin cap săptămână de săptămână, şi asta să dureze 7 ani, este ceva: asta se numeşte un privilegiu.

Dar acest privilegiu nu este acordat, el se câştigă. Şi se câştigă prin faptul că mai mulţi oameni te-au remarcat, ţi-au acordat încredere şi au mizat pe tine. E foarte important să înţelegem că spaţiul public ţine de aceste decizii valorice, şi nu de cabale. Cabalele există, oamenii conspiră în permanenţă, dar lucrul simpatic este că niciodată o conspiraţie, chiar dusă la bun sfârşit, nu obţine rezultatele pe care le-a plănuit. Pe de altă parte, dacă cineva conspiră, înseamnă că şi alţii conspiră, iar conspiraţiile se bat cap în cap şi, ca atare, există un soi de neutralizare mutuală a conspiraţiilor care face ca explicaţiile pe bază de conspiraţie să nu fie realmente relevante din punct de vedere epistemologic.

Ceea ce m-a frapat pe mine atunci în spaţiul public românesc a fost generozitatea, una care ţine de începuturi. Pentru că această generozitate nu mai există astăzi.

*

Despre denunţul SRI: “Pe scara blocului se cereau informaţii despre mine”

# Pentru mine, un eveniment crucial a fost publicarea în două numere din revista “22” a articolului “Regimul Iliescu: un portret”. Acest articol a atras un denunţ împotriva mea din partea Departamentului pentru Apărarea Constituţiei din SRI, care a găsit înţelegere la SPP, care pe atunci îl servea pe preşedintele în funcţie, Ion Iliescu. S-a declanşat o anchetă pe scara blocului, în care mi s-a confecţionat un portret de “colaborator cu arabii”. Au falsificat o poză în care eu schimbam ceva cu cineva care avea un facies vizibil de arab. Pe scara blocului se cereau informaţii despre mine – dacă sunt beţiv, scandalagiu, cu ce mă ocup ş.a.m.d. Lucrul a explodat imediat, şi-n Parlament, şi-n presă, şi a creat un caz, un caz în care am putut vedea cum funcţionează solidaritatea.

Oameni din Parlament care nu mă cunoşteau, din Partidul Alianţei Civice – dacă mai ţineţi minte că a existat o asemenea formaţiune -, au făcut un protest, printr-o interpelare a senatorului Ştefan Augustin Doinaş, împotriva acestui lucru. Şi s-a produs o solidaritate care a avut o expresie şi în presă, şi pe stradă. În această “stradă” – pe care acum o aduc în discuţie – se sparg toate lucrurile. Pe stradă pot fi verificate reputaţiile, pe stradă poate fi verificată temperatura ideilor sau a angajamentelor, în stradă poate fi verificată smintirea care există într-o societate.

Atunci, strada, alături de Parlament, alături de presă, mi-a arătat ce înseamnă solidaritatea. De ce? Şi aici intervine un codicil: televiziunea. Am devenit faimos – cu faţa pe care o vedeţi, şi care nu s-a schimbat prea mult în ultimii 20 de ani – graţie unui om care a murit între timp, o mare figură, Iosif Sava. (…) După căderea comunismului, el a putut să pătrundă în spaţiul public nu numai prin radio, ci prin televiziune. Iosif Sava a avut o emisiune faimoasă, sâmbăta, unde am fost invitat de mai multe ori. Am avut o prestaţie care a atras atenţia şi figura mea juvenil-copilărească s-a imprimat în imaginarul public, astfel încât puteam să fiu uşor recunoscut pe stradă.

La început, asta mi s-a părut extraordinar. Vanitatea, desigur, dar şi faptul că există această verificare directă a prezenţei tale în spaţiul public. (…) Şi a urmat “luna de miere” a celui care este recunoscut pe stradă. Pe vremea aceea, nu te opreau pe stradă cei care te detestau. Cei care te detestau aveau o sfială, o bună creştere, care-i făceau să arunce o privire spre tine şi să întoarcă capul. Asta era sancţiunea: “Nu voi a şti de dumneata” :) . Astăzi, cei care te abordează sunt cei care te detestă şi-ţi notifică acest lucru aşa cum au învăţat de la anumite televiziuni…

Urmau discuţiile, care erau extraordinare. Oamenii te opreau pentru că te recunoscuseră şi urma o discuţie al cărei conţinut era ceea ce aş numi, cu un termen poate pretenţios, verificarea cetăţeniei. În acele momente se verifica conceptul democrat, liberal, de cetăţenie. Cum spunea Spinoza despre om, că-şi experimentează eternitatea, tot aşa noi ne experimentam cetăţenia. Şi aş generaliza acest lucru pentru toate întâlnirile din acea vreme. Era un fel de a-ţi exercita cetăţenia care a fost cea mai bună şcoală democratică şi liberală pe care mi-o pot imagina, pentru că nu se făcea doar faţă către faţă, ci se făcea punând în contact viu valorile. Valoarea nu era enunţul ei din manual, ci era felul în care ea îţi venea prin ochii interlocutorului şi prin pasiunea lui.

*

Despre CTP, patriotism şi cum a ajuns să fie flegmat în public: “Sunteţi domnul Patapievici? Atunci meritaţi asta!”

# Lucrurile s-au stricat pentru că am publicat volumul “Politice”. Volumul conţine nişte scrisori către Alexandru Paleologu care au fost judecate de unii oameni de bună-credinţă, dar care trăiesc în paradigma naţionalistă, ca fiind inacceptabile (pentru a spune cel mai puţin lucru), iar de alţii, ca fiind ceva pentru care persoana mea ar trebui să dispară. Clujului îi aparţine iniţiativa remarcabilă – şapte profesori universitari din Cluj au adresat Ministerului Justiţiei, în 1996, o scrisoare în care s-a cerut retragerea cetăţeniei mele. N-a avut nici o urmare, dar a existat această iniţiativă – şapte oameni importanţi de la “Babeş-Bolyai” s-au gândit că trebuie să facă ceva cu acest individ.

N-au fost singurii. Un jurnalist foarte influent, Cristian Tudor Popescu, a considerat şi el că “aşa nu mai merge” şi, pe prima pagină din “Adevărul” – care vindea pe vremea aceea între 200.000 şi 400.000 de exemplare, o epocă în care, să nu uitaţi, “România Mare” vindea 500.000 de exemplare -, am fost denunţat ca fiind un om lipsit de sentiment patriotic şi, mai mult, lipsit de sentimente umane pur şi simplu. El argumenta în felul următor – “Dom’ne, nici mie nu-mi plac multe lucruri de la poporul ăsta, dar eu măcar îl iubesc. Dar Patapievici nu-l iubeşte“. Şi-am fost denunţat, prin urmare, ca ăla care nu-l iubeşte pe poporul român.

Ei bine, acest denunţ făcut pe prima pagină a unui ziar care se vindea în sute de mii de exemplare, plus figura mea juvenilă, cunoscută de la emisiunile lui Iosif Sava, a produs următoarea întâmplare. Mă întorceam de la piaţă, cu două sacoşe în mână. Tudor, băiatul meu, era în stânga, iar soţia mea, în dreapta. Era duminică. Un cetăţean – nu părea agresiv – s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Sunteţi domnul Patapievici?”. Şi eu, prost, am zis “Da”. “- Atunci meritaţi asta”. Şi m-a scuipat în faţă. Experienţa este interesantă. Pentru cei care nu au primit vreodată o flegmă cleioasă pe obraz, ca să simtă cum se scurge pe buze şi cum trebuie, cu mâna ta, să iei chestia aia de pe faţa ta şi s-o înlături, lucrul merită menţionat pur şi simplu pentru a înţelege încărcătura morală a acestui act.

El s-a repetat – cauza fiind, de data asta, Antena 3 – acum un an şi ceva, într-o piaţă. Ăsta nu mi-a mai spus nimic: lucrurile erau de la sine înţelese că sunt cineva care merită expus oprobriului public prin flegmă. Ăsta nu m-a flegmat pe faţă, ci pe haine. De ce vă spun acest lucru? Pentru că presa are consecinţe. Are consecinţe nu numai asupra politicienilor, ceea ce e bine, ci şi asupra oamenilor, atunci când ei sunt într-un anumit fel zugrăviţi ori denunţaţi ori calomniaţi. Presa are enorme consecinţe.

*

Despre “Poneiul roz”: “Când o paradigmă literară trece, goală, din zona în care e validă, în spaţiul public”

#Actul comic al celor şapte universitari clujeni, de a cere retragerea cetăţeniei cuiva pentru că a scris anumite lucruri, are un pandant peste ani într-un alt act public, de data asta susţinut printr-o campanie agresivă, de totală dezinformare: scandalul “Poneiului roz”.

2008, iulie-august. Subiectul – ICR New York, deci ICR, deci Patapievici, deci anti-românul. Poneiul era un obiect a cărui dimensiune este ceva mai mică decât palma mea, fără degete. Pe crupa lui, unde era imprimat numele corporaţiei care a produs “My Little Pony” – un obiect de deriziune pentru toţi anti-corporatiştii din lume, un simbol detestabil al consumismului, al capitalismului pe care ei îl detestă -, au pus o mică zvastică. Ceea ce însemna – “pentru noi, acest simbol al corporaţiei este ca nazismul pentru noi toţi”. Acest obiect a devenit simbolul unui mare scandal de presă, întreţinut luni în şir de Antena 3 (…).

Este un exemplu tipic când o paradigmă literară trece, goală, din zona în care ea este validă, în care publicul este educat, în spaţiul public. Şi-atunci se întâmplă catastrofe precum aceasta. Dar aici s-a mai petrecut ceva: publicul a fost foarte diferit. Nu numai naţionaliştii au reacţionat, ci toţi cei care credeau că un Institut Cultural Român trebuie să promoveze valorile culturale naţionale – ceea ce este parţial corect – şi că ceea ce se întâmplă cu “poneiul roz” este un atac la valorile naţionale. Deci, aici vorbim deja de politică, şi nu de receptare a unei lucrări literare.

*

Despre strategia de la ICR: “Nu a face propagandă ideilor tale, ci a pune în contact pieţele”

# Ideea pe care am avut-o atunci când am făcut reforma Institutului Cultural Român a fost aceea că cea mai bună cale de a promova valorile pe care piaţa culturală românească le produce şi le validează este nu să faci propagandă valorilor tale, cum se făcea potrivit paradigmei franceze până la al doilea război mondial. Deci, nu a face propagandă ideilor tale ca fiind identice cu universalul. Nu a face propagandă ideilor tale ca fiind tu centrul lumii, pentru că nu te ascultă nimeni. Şi nu a încerca să spui – “sunt ignorat de voi, greşiţi că mă ignoraţi, pentru că eu, de fapt, sunt foarte bun, sunt mult mai bun decât voi şi, dacă mă ascultaţi, o să vedeţi cât de bun sunt”. Asta-i o atitudine arogantă, greşită, şi, din punct de vedere strict pragmatic, nu duce la nimic, decât la contra-efecte.

Calea inteligentă pentru o cultură periferică, aşa cum e cultura română – simplul fapt că spun că e periferică mă pune în tabăra anti-patrioţilor, dar, vă asigur, îmi iubesc ţara ca orice om normal -, cea mai bună cale de a atinge obiectivul, de a-ţi face cunoscute valorile, este să nu te baţi în piept şi, din punct de vedere instituţional, să pui în contact pieţele. E important să înţelegi că există pieţe culturale occidentale, acolo unde vrei tu să te duci, şi că ele funcţionează după criterii, cu instituţii, după valori pe care ei le-au făcut în libertate. Ăsta este datul, iar dacă vreau să fiu auzit pe acea piaţă, şi să păstrez şi specificitatea spaţiului de unde vin, trebuie să pun în contact nu atât oameni – să duc un om de-al nostru să interacţioneze cu unul de-al lor -, ci să pun în contact pieţe culturale.

Asta este marea inovaţie pe care am făcut-o cu ajutorul colegilor mei. (…) Aşa am avut succes: piaţa maghiară este foarte diferită de cea franceză, nemaivorbind de hiper-complicata piaţă new-yorkeză, care nu este nici America, nici Europa, este New York. Corina Şuteu este directorul care a condus Institutul din New York cu rezultate cu totul şi cu totul remarcabile, în sensul promovării valorilor, nu spun naţionale, ci al valorilor pe care, în interiorul culturii române, piaţa culturală română le produce şi le validează în mod continuu.

Şi-atunci raţionamentul este ăsta: dacă vreţi ca Blaga să fie cunoscut, nu îl traduceţi pe banii statului român la edituri pe care le plătiţi integral, cu o distribuţie pe care n-o controlaţi şi, de fapt, produceţi pe stoc. Nu. Trebuie să vorbiţi cu edituri care au sisteme de desfacere proprii, să le convingeţi că un autor român merită să fie publicat, dai o parte din bani, nu toţi – pentru că tu nu cumperi piaţa, tu contribui la ea -, şi-atunci se face un joint venture între banii şi desfacerea de carte pe care le are la dispoziţie editura occidentală şi tu, Institut Cultural Român.

Rezultatele au fost spectaculoase. În şapte ani de program TPS (Translation and Publication Support, program prin care se finanţează edituri străine ca să publice autori români – n.M.M.), s-au publicat peste 350 de volume de titluri româneşti, dintre care autori români sunt 80-100. Aşa ceva n-a mai făcut nimeni. Nu spun c-am făcut-o singur, spun doar că ICR, sub conducerea mea şi cu ajutorul extraordinar al oamenilor pe care i-am avut, a reuşit să facă acest lucru funcţionând pe o strategie precum cea pe care v-am descris-o.
Ei bine, în stradă, rezultatul este Antena 3, şi nu ceea ce am făcut noi.

*

Despre oamenii care detestă: “Poţi să urăşti, dar să nu ai îndrăzneala urii tale”

# Am marota dezbaterii publice şi cred că totul trebuie realizat cu cuvântul. Dacă nu, cum spune Dimitrie Cantemir în “Istoria hieroglifică”, “ce nu să începe cu cuvântul să sfârşeşte cu bâta”. De aceea cred că trebuie să încercăm măcar să folosim cuvântul, ca să diminuăm şansele ca totul să se încheie cu bâta.

Am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni şi am remarcat următorul lucru: am văzut îndârjirea. Am văzut un lucru pe care nu l-am întâlnit în anii ’90. Cu siguranţă că el exista, pentru că pasiunile erau foarte mari, dar, cum am spus, cei care te detestau nu intrau în vorbă cu tine. Era un fel de convenţie – “nu ne amestecăm unii cu ceilalţi”. Acum, există un soi de prozelitism al celor care detestă.

Oamenii care detestă astăzi au căpătat curaj. Teza mea este că au căpătat curaj din cauza – ori datorită, spuneţi dumneavoastră cum e bine – televiziunilor, care, prin stilul moderatorului, care este de fapt un incitator, prin tonul cu care tratează chestiunile, a dat curaj foarte multor oameni de a trece dincolo de forul interior: se simt legitimaţi de a face pasul în spaţiul public şi de a-l interpela pe omul cu care au identificat dezagrementul, pentru a-l pune la punct.

E primul lucru: faptul că aceşti oameni au îndrăzneala urii lor. Ceea ce e foarte periculos. Poţi să urăşti, dar să nu ai îndrăzneala urii tale. Al doilea lucru este impermeabilitatea la argument. Acum pot să spun şi cum arată transparenţa ochiului celui care respinge orice argument. Este un soi de matuitate care se depune pe ochi, e ca un fel de cataractă care îl face mat. Privirea lui nu are limpezimea luminii care pleacă din ochi şi care te reconfortează atât de mult când vorbeşti cu un om. Nu. Este ceva îndârjit în spatele acestei matuităţi: nu vrea să asculte nimic. Pentru el eşti ăla, eşti ăla care este anti-naţional, eşti ăla care distruge cultura română, eşti ăla care a făcut tot ce a auzit el de la Antena 3 – Mihai Gâdea, Mircea Badea, Dana Grecu – că ai făcut. Ăla eşti.

Şi asta îmi evocă un mic vis-à-vis al lui Dan Perjovschi din “22”. El spune aşa: “De facto, Patapievici este un intelectual cenzurat. Orice ar spune, ştiu alţii mai bine decât el ce a spus. Orice ar spune, el spune, de fapt, ce spun alţii despre el”. Mi-a deschis ochii Dan, pentru că există o formă de cenzură care nu interzice ceea ce spui, ci este cenzura care înconjoară orice ai spune cu o etichetă care, de regulă, pentru a fi eficace, este un stigmat.

Am putut să descopăr pe pielea mea, din 2008 încoace, nu acte donquijoteşti precum “Retrageţi-i lui Patapievici cetăţenia română”. Nu. Am văzut cum, treptat, sunt înconjurat cu un soi de ecran, care nu mă protejează, ci mă individualizează ca om care este deja stigmatizat. E motivul pentru care, din iulie 2010, eu n-am mai publicat nimic în presă.

*

Despre forumul de la EvZ: “Cum apărea articolul, cineva intra şi punea ceva de tipul – Mori, jidane!”

# La “Evenimentul zilei” am publicat timp de trei ani şi jumătate, săptămânal, câte un articol pe care am încercat să nu-l fac strict de actualitate politică, ci să fiu un spectator angajat şi dezangajat în acelaşi timp (…). Din punctul de vedere al ziarului, am avut succes. Imediat ce postam, aveam deja cincizeci de comentarii, iar la vizualizări, ajungeau la zeci de mii. Din punctul lor de vedere era foarte bine şi, din acelaşi punct de vedere, au refuzat să modereze forumul.

În ultima perioadă a colaborării noastre, era cineva care mă pândea şi, miercuri seară, cum apărea articolul, intra şi punea ceva de tipul următor: “Mori, jidane!”. Alta era: “Tu şi cu neamul tău de kaghebişti, muriţi!”. Lucruri incalificabile. Am cerut ca forumul să fie moderat şi aceste lucruri să nu apară. Explicaţia lor nu contează, mi-au zis că nu au om ş.a.m.d., dar important este că nu s-a făcut acest lucru, eu am refuzat să mai public şi am plecat în iulie 2010. De atunci nu am mai publicat nici un articol politic, iar din 2012, de când am plecat de la ICR, mi-am refuzat orice reacţie publică.

Când apare numele meu, se găsesc aceşti oameni care intervin imediat şi acţionează în sensul stigmatului. Orice-aş spune eu, ei nu se lasă înşelaţi, traşi pe sfoară: eu sunt ăla, cel rău, anti-naţionalul, anti-patriotul, ăla care am distrus şi am blasfemiat.

*

Despre perioada “sa” interbelică: “A durat exact 20 de ani. De-acum, nu voi mai fi un actor public”

# Despre perioada interbelică, Eliade avea un articol faimos în care se întreba “cât timp avem la dispoziţie”. Îl reproduc foarte liber. El era obsedat că nu avem mult timp la dispoziţie şi că, deci, ceea ce noi numim perioada interbelică se va încheia repede şi că trebuie să facă lucrurile repede şi bine, pentru că nu mai e timp. A avut dreptate, intuiţia lui a fost corectă. Timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii şi au început catastrofele, sub forma legilor rasiale în ’38, în ’40 statul naţional legionar, războiul şi tot ce-a urmat, comunismul… Intuiţia lui Eliade a fost corectă: sminteala n-a mai putut fi oprită, cu contribuţia, fireşte, a noastră.

Pentru mine, perioada interbelică a început în 1992, când am debutat şi am cunoscut spaţiul public. Ea s-a încheiat în 2012 şi a durat exact 20 de ani. De-acum înainte, în spaţiul public voi apărea numai în forme care nu vor mai semăna cu cele dinainte. Voi accepta să ţin conferinţe ca cea de-aici, dar eu nu voi mai fi un actor public şi un intelectual public, aşa cum am spus, pentru că mi-a ajuns.

(Sfârşitul primei părţi)

*

Partea a doua o puteţi citi aici.