Locul 3: The Blind Side (2009). Regia: John Lee Hancock. Cu: Sandra Bullock, Tim McGraw, Quinton Aaron.

Da, cu teoria suntem de acord şi ne gâdilă gândul că, la nevoie, am fi în stare; dar, concret, real, facem fapte bune? Măcar din cele trupeşti – câte? Hrănim flămânzi, îmbrăcăm nevoiaşi, adăpostim străini, îngrijim bolnavi? Nu ne e cam groază?

Ei nu îi e. Ea, Leigh Anne, face o faptă bună aşa, pur şi simplu. E o femeie bogată şi voluntară, genul acela care “rezolvă”. Şi ea, şi soţul ei, patronul unui lanţ de restaurante, sunt republicani activi, într-un orăşel tradiţional din sudul Americii. Dar nimic din toate astea, nici o prejudecată, nici vreo temere întemeiată, n-o împiedică să-i dea o şansă unui negru despre care nu ştie nimic, un adolescent care tace la fel de temeinic pe cât e ea de sfătoasă. Iar şansa aceea înseamnă un loc unde să doarmă, mâncare şi haine curate.

Să iei în casa ta un om de pe stradă, pe care l-ai mai văzut doar de vreo două ori, într-o seară când plouă şi când pricepi brusc că el n-are unde să se ducă, aceasta e o faptă bună. Şi tu, privitorul, nu poţi să nu te întrebi – “eu aş risca?”. Aş pune aşternut curat unui străin? Cât – o noapte, două, un an? Aş trece peste gura lumii, familia m-ar susţine? Aş cuteza?

Leigh Anne e o curajoasă. Iar povestea s-a petrecut cu adevărat.

Locul 2: High Noon (1952). Regia: Fred Zinnemann. Cu: Gary Cooper, Grace Kelly, Lloyd Bridges.

“A man’s got to do what a man’s got to do” – e una dintre replicile favorite ale unui prieten. Treaba unui bărbat e să fie bărbat. Sau: bărbatul îşi ştie pe ale sale. Sau: un bărbat trebuie să-şi facă datoria.

Interpretaţi-o cum vreţi – oricum, e din alt western. Dar îl defineşte perfect pe acesta. “High Noon” e un film care ar trebui să fie proiectat, periodic, în parlamente, la şedinţe de board, în redacţii, licee şi facultăţi. E o zi din viaţa şerifului Will Kane, ziua în care, la câteva minute după ce se însoară, află că în orăşelul său, unde a reuşit să impună legea şi unde femeile pot, în sfârşit, să-şi scoată copiii la plimbare, urmează să se întoarcă omul rău, banditul temut, interlopul.

Mai sunt vreo două ore. Kane poate pleca liniştit în lună de miere, a doua zi oricum îi va veni înlocuitorul, se poate eschiva fără mari remuşcări, iar prietenii şi oficialităţile îl îndeamnă să se gândească doar la soţia cea tânără şi luminoasă. Nu mai e treaba ta, marshall, du-te. Fugi.

Dar Kane e bărbat. A man. Iar treaba lui e să rămână. Are o datorie şi nu poate să fugă. Nu el. Pot să renunţe la luptă ajutoarele lui, poate fugi judecătorul care l-a condamnat pe omul-cel-rău-care-urmează-să-vină, “stâlpii” comunităţii se pot îndoi, iar femeile nu mai au decât să-şi plece privirile, ruşinate. Poate să-l abandoneze până şi proaspăta soţie, se poate trezi pe uliţa principală cu toţi oportuniştii rânjind din saloon, dar Kane nu fuge. El stă. El stă şi-şi înfruntă duşmanul.

Am citit de curând că acesta e filmul preferat al preşedinţilor americani. Poate de aceea: pentru că puţini ştiu cum e să rămâi singur cu datoria ta, singur cu spaima ta, singur cu gândul că nu ai dreptul să fugi. Poate de aceea: pentru că nimeni nu va înţelege de ce ai făcut-o şi pe nimeni nu vei mai vrea să priveşti în ochi când toţi laşii se vor înghesui să facă parte din victoria ta.

Locul 1: Being John Malkovich (1999). Regia: Spike Jonze. Cu: John Malkovich :) , John Cusack, Cameron Diaz, Catherine Keener.

Nu luaţi în seamă aceste nume. Cel care ar merita să fie primul pe afişul acestui film este genialul Charlie Kaufman, autorul unor scenarii radical diferite de reţetele sau de blockbuster-urile hollywoodiene (de pildă, Adaptation sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind), ale căror dominante sunt porozitatea fâşiei dintre ficţiune şi realitate, precum şi, în consecinţă, amestecul fizic al povestitorului în firul poveştii.

kaufman

Kaufman (foto) a citit serios filosofie şi nu ezită să scrie scenarii în care marile întrebări capătă corp epic. Ai vrea să fii altcineva?; de unde-ţi vin, oare, alegerile pe care nu le înţelegi – există un “păpuşar”?; e posibilă nemurirea şi, dacă da, în ce formă? doar spirituală sau chiar şi fizică? – iată câteva teme din “Being John Malkovich”.

Nu vreau să vă dezvălui nici măcar un scurt sumar al scenariului. E suficient atât: un “el” şi o “ea” găsesc o cale secretă (şi nămoloasă, ca orice subconştient “clasic”) prin care pot ajunge, fizic, în mintea lui John Malkovich. A acelui John Malkovich, actorul cu strabism şi dicţie inconfundabilă, care se joacă pe sine însuşi. Cum şi cine profită de această descoperire, ce fantezii îşi satisfac protagoniştii şi ce efecte au incursiunile lor nu e foarte important, deşi toate acestea te “ţin” în film.

Cu adevărat spectaculos e  momentul în care Malkovich însuşi pătrunde, din exterior, în propria minte. Acela e apogeul inteligenţei filosofice a scenaristului şi cel mai grozav moment cinematografic al filmului. Pentru acea scenă, dar nu numai, el s-ar fi putut numi, fără probleme, “Being Charlie Kaufman”.

Abia aştept să-i văd lui Kaufman prima realizare în calitate de regizor, Synecdoche, New York.

*

Foto: latimes.com