“Marele lor defect este că nu iau lumea aşa cum e, ci aşa cum o visează ei”, spune Henry Kissinger într-un recent interviu, referindu-se la neoconservatorii americani, cei care au dominat administraţia de la Washington în timpul celor două mandate ale lui George W. Bush.

Fraza e una esenţială, şi nu numai pentru situaţia particulară la care se referă, ci pentru că sintetizează un fenomen mult mai important – conflictul dintre realitatea puterii şi iluzia dreptăţii. E o frază în care ar trebui să ne regăsim toţi cei care invocăm idealuri când vorbim despre cum merg lucrurile.

Şi asta pentru că, în general, cu rarisime excepţii, puterea politică nu se câştigă cinstit, iar de păstrat, se păstrează fără scrupule. Când faci parte din sistem sau, mai mult, când ajungi în vârful său, principiile devin periculoase. Într-un fel nemărturisit, oamenii care depind de hotărârile tale se aşteaptă ca tu să faci ceea ce trebuie pentru ca ei să fie protejaţi şi cât mai prosperi.

Paradoxal, democraţia presupune ca liderii să comită răul necesar, dar să dea şi socoteală pentru asta. Să urmărească binele comun, dar în limitele unor legi care apără dreptul oricărui individ. Să atingă scopurile, dar prin mijloace care să se scuze prin ele însele.

Or, aşa ceva e imposibil, de fapt. Una e brutalitatea realului, alta e ingenuitatea idealului. Cele două nu încap în aceeaşi teacă a acţiunii concrete. Asta ne spune “Syriana”, într-un scenariu magistral. Nu poţi controla jocul global respectând independenţe naţionale. Nu poţi obţine contracte de miliarde bazându-te pe etica afacerilor. Nu poţi executa operaţiuni murdare mirându-te că, la o adică, nu te salvează drepturile omului.

“Corupţia ne protejează. Corupţia ne ţine de cald. Corupţia ne face câştigători”, spune un personaj din film. Corruption is why we win.

Acesta este sistemul. Unii se mânjesc pentru ca alţii să rămână curaţi. Unii cu realul, alţii cu idealul. E cinic, dar aşa merg lucrurile. Există o singură limită admisă a puterii, adică a corupţiei. O singură concesie pe care cei dinafară le-o acordă celor dinăuntru: să comită răul necesar doar în folosul celorlalţi, doar pentru noi, fără să profite ei înşişi. Nu e aceasta culmea pretenţiilor?

*