Foto: votnul.blogspot.com

“Dacă n-ai pe cine vota, alege votul nul”: amicul meu Traian s-a alăturat unei campanii lansate pe un alt blog (vezi foto), care susţine prezenţa masivă la scrutinul prezidenţial, însă nu pentru a ne exprima o opţiune concretă, ci pentru a anula buletinul de vot, în semn de protest faţă de nivelul candidaţilor.

Această discuţie s-a mai purtat şi înaintea alegerilor parlamentare de anul trecut. Am scris şi atunci împotrivă, cu două argumente: 1) cei care vor marşa sunt, în general, oameni educaţi, sporind astfel tocmai procentele celor mai nepotriviţi dintre candidaţi; 2) România nu e ţara în care, vezi Doamne, clasa politică va tresări aflând câţi alegători şi-au anulat voturile pentru că nu vor pe nimeni, astfel că protestul se va dovedi o rafală trasă în aer.

După un dialog pe tema asta cu amicul Traian, mai încerc un argument şi o întrebare. Argumentul: a ajunge şi mai ales a te menţine la putere, a deveni liderul şi/sau candidatul unui partid la alegerile prezidenţiale nu sunt floare la ureche, ci, cu siguranţă, uriaşe păduri de stres, ambiţie şi rezistenţă.

Nu vreau să devin apărătorul oamenilor politici, dar nici nu pot să desconsider pe cineva care, odată intrat într-un partid, are forţa de a învăţa, de a urca, de a răbda, de a trage sfori şi, în mod obligatoriu, de a magnetiza, până devine candidatul acelui partid la cea mai importantă funcţie dintr-o republică. Asta e politica.

Ar fi fundamental greşit să minimalizăm însuşirile unui om capabil să adune sute de mii de voturi. Putem să ne dorim altceva, să ne raportăm la idealuri sau la modele străine, să facem comparaţii istorice şi să invocăm hotărâri care au marcat naţiuni, însă toate acestea n-ar constitui decât refuz al realităţii şi probe de imaturitate. Aceştia sunt candidaţii pe care i-am putut “produce” noi, ei au fost în stare să muncească şi să se bată până au ajuns la şansa de a concura în marea finală a politicii – alegerile prezidenţiale. Pe unul dintre ei trebuie să-l alegem, pentru că ei au trecut prin încercările necesare, ei au deprins mecanismele, ei şi-au construit relaţiile pentru a fi acolo, în vârf. Neplăcut, dar adevărat.

Acesta e argumentul meu. Iar în sprijinul lui vine şi întrebarea. Să presupunem că aţi avea posibilitatea magică de a înscrie un candidat direct în turul întâi, cu semnăturile strânse, cu slogan, echipă de campanie, fonduri suficiente, tot. Nu-i vreţi pe Băsescu, Antonescu, Geoană, Oprescu sau Vadim. Pe nimeni dintre ăştia. Închideţi toate sursele de perturbare din jur – televizor, mobil, radio, calculator. E linişte şi vă puteţi gândi serios şi temeinic. Cine ar fi candidatul dumneavoastră, cu care să nu vă fie ruşine, dar care să fie, totuşi, pregătit să preia funcţia de preşedinte?