Filtrul ideologic aplicat vieţii tinde să ne ia minţile. Nu mai poţi să faci un film, să cânţi un cântec sau să dai o declaraţie fără să se găsească “specialişti” care să interpreteze, taxeze şi aprecieze dacă acea manifestare a fost sau nu rasistă, populistă, ultra-stângistă, naţionalistă sau extremistă.

O nouă găleată de hilar aruncată în ventilatorul mediatic e cea a comentariilor pe marginea luminosului film francez “Intouchables”. “Cum explicăm acest succes? – stau să dezbată criticii din Hexagon -, de ce nu e aprofundată problema integrării africanilor, nu cumva e un demers rasist, oare personajul paralizat e suficient de corect conturat sau, dimpotrivă, iată forţa vitală a imigraţiei, avem de-a face cu ciocnirea dintre Franţa tradiţională şi cea post-modernă…”. Bla-bla-bla-bla-bla-bla.

Ne lăsaţi? Pentru că aţi înnebunit cu toţii. Nu mai ştiţi să vă bucuraţi de-o poveste simplă şi frumoasă.

Intouchables (2011). Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano: Cu: François Cluzet, Omar Sy.

*

Un bărbat foarte-foarte bogat care trăieşte în scaun cu rotile (nu-şi mai poate mişca decât capul) angajează un tânăr să aibă grijă de el, să-l îmbrace, să-l spele, să-l şteargă la cur, să-l ridice, să-l aşeze, să-i vorbească, să-l plimbe.

Să-i păstreze, cumva, măcar senzaţia de a fi viu. Să-l facă să uite de sinucidere, fie ea şi virtuală.

Despre asta e filmul. Faptul că bogatul paralizat e alb, francez de viţă nobilă şi (cum altfel decât) extrem de cult, iar îngrijitorul său e un negru venit din Senegal, care trăieşte în ceea ce americanii numesc “the projects” (blocuri imense din suburbii), acesta e ingredientul.

Nu originea rasială sau condiţia socială determină stilul lui Driss (aşa-l cheamă pe îngrijitor), nu datorită acestor trăsături reuşeşte el să-l transforme pe Philippe (îngrijitul), ci pentru că e un tip debordant, care iubeşte viaţa, ce-i în guşă şi-n căpuşă.

Prin non-conformismul său, Driss readuce entuziasmul într-o lume ce pare încremenită, e vestea bună care sparge depresia. El nu schimbă doar viaţa lui Philippe, ci îi “bagă în viteză” şi pe cei din jurul acestuia. Le rupe resorturile care îi împiedicau să iasă din obişnuinţă.

Driss e un personaj din seria Tom Destry jr. (interpretat de James Stewart, un ajutor de şerif de care toţi râd pentru că nu vrea să folosească pistolul în “Destry Rides Again”), James McKay (Gregory Peck, căpitanul de marină venit să se însoare în Vestul fermierilor, “The Big Country”), McMurphy (Jack Nicholson, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”) sau Andy Dufresne (Tim Robbins, “The Shawshank Redemption”).

Driss nu e “negrul”, “săracul”, “imigrantul” ş.a.m.d., ci străinul-care-e-altfel, a cărui apariţie rupe inerţia şi rutina răului.

Iar dacă există o confruntare care ar merita să fie extrasă din această poveste reconfortantă şi optimistă, ar fi, eventual, cea dintre băţoşenie şi vitalitate, dintre ipocrizie şi francheţe, dintre o plimbare prin parc şi alpinismul fără coarde. Blazare sau poftă de viaţă.

Dihotomiile avere-sărăcie, alb-negru, băştinaş-imigrant sau clasic-modern sunt, în acest film, trucuri normale pentru reuşita comediei, şi nu “marile probleme ale omenirii”.

*