Celor care mă citesc şi tac

 

“Poţi să-mi faci cunoştinţă cu domnul de lângă tine?”. Alături de vecina mea de masă s-a aşezat o tânără doamnă blondă care mă priveşte roşind. E o seară de vară ploioasă, iar întâlnirea soţiei mele cu foştii colegi de liceu a ajuns în faza în care îşi fac fotografii, grupuri-grupuri. Băutura a estompat inhibiţiile de ne-vedere, măştile au căzut, iar poziţiile sociale diferite au cedat în faţa nostalgiilor comune.

Vecina mea, rămasă şi ea la masă în aşteptarea cuminte a soţului, e încurcată. Nu cred că ştie cum mă cheamă şi parcă-mi cere să o ajut. Nu-s priceput la conversaţia de trecut vremea, aşa că, în tăcerea plictisită care trona de minute bune, am auzit uşor ce-a spus blonda venită la masa noastră. Mă ridic, curios-contrariat.

– Sărutmâna, Mihnea Măruţă mă numesc.

– Bună seara, îmi răspunde “intrusa”, mai sfioasă decât acum câteva secunde, apoi se prezintă la rândul ei. Sunteţi Mihnea Măruţă, cel cu “Surpriza”?

– Da, zic, brusc măgulit de conexiunea cu blogul.

– Îmi cer scuze că am venit aşa, dar am vrut foarte mult să vă cunosc. Am aflat din întâmplare că sunteţi aici. N-am fost în clasă cu soţia dumneavoastră, ci în clasă paralelă. Vă citesc blogul în fiecare săptămână, în weekend, şi apoi caut cam toate cărţile şi filmele despre care scrieţi.

– Mă bucur şi vă mulţumesc...

– Nu, eu vă mulţumesc. Locuiesc în Statele Unite de câţiva ani, în Connecticut, şi de pe blogul dumneavoastră aflu ce mai e prin ţară. Le-am zis şi altor români de acolo despre “Surpriza” lui Mihnea Măruţă, şi acum vă citesc şi ei.

Nu ştiu ce-am mai spus şi ce-am mai bâiguit, uimit de bucurie. La mii de kilometri distanţă, cineva despre care nu ştiam absolut nimic mă citea temeinic şi îmi urma recomandările. Ba mai convinsese şi pe alţii să îmi deschidă blogul.

La puţine minute după aceea am plecat de la petrecere, dar cred că atunci, datorită acelei femei, s-a născut întrebarea la care încerc să răspund în acest text: ce legătură, ce relaţie există între cineva care scrie constant şi cititorii săi necunoscuţi, cei pe care nu i-a întâlnit şi, poate, nu-i va afla niciodată?

*

Din orice punct ai porni în derularea unei idei, te poţi apropia de adevăr. Nu trebuie decât să te laşi purtat de intuiţie, de vocea pe care o auzi când ţi se pare că ai dat de un zid.

Am să-i spun chiar Connecticut tărâmului imaginar unde cel care scrie se întâlneşte cu cititorii săi neştiuţi. Acesta e punctul de la care începem să ne jucăm. I-am dat nume.

*

În general, când scrii şi ai conştiinţa unei viitoare publicări, când scrii ca să arăţi, o faci cu gândul la câţiva oameni care contează, de a căror părere îţi pasă, pe care ţii să-i bucuri, să-i impresionezi, să le atragi atenţia, să-i păstrezi în preajmă. E o dublă satisfacere de orgoliu: o dată, pur şi simplu pentru că arăţi (şi câtă nevoie de atenţie arde într-unul care trăieşte din scris!), iar apoi, fiindcă îţi doreşti ca aceia pentru care, aproape inconştient, scrii, cercul confirmatorilor, să îţi transmită din nou că, da, ai reuşit, you did it again (şi cât combustibil pentru a continua se adună din acest feedback…!).

Dar ei, confirmatorii, cu a căror apreciere te alimentezi, sunt aproape insignifianţi, cantitativ, faţă de mulţimea celor la care ajunge textul tău şi care, cu fireşti excepţii, tac. Pe ei, pe cititorii din Connecticut, lumea nebuloasă pentru care tu contezi fără să ai habar cât, nu-i percepi decât eventual ca număr, într-un inventar de “reveniri”, indiferent dacă eşti autor de cărţi, semnatar de articole sau blogger. Ei cumpără ori clickăie, dar nu-ţi comunică nimic.

Cine sunt ei, tăcuţii? De ce se întorc la tine? Cum îi afectezi? Şi, mai ales, cum te modifică ei pe tine?

Mai ales ei pe tine. Pentru că, foarte-foarte paradoxal :) , singura variabilă pe care o putem măsura în această relaţie misterioasă este nu influenţa ta, ca emiţător, asupra lor, a cititorilor necunoscuţi, ci invers, modul în care tăcerea lor te poartă într-o direcţie sau alta. Connecticut e teritoriul lor, nu al tău. Puterea, acolo, le aparţine.

Pentru a descoperi cum se manifestă această putere, trebuie să înţelegem ce este scrisul. Şi risc să încerc.

*

Imaginaţi-vă o planetă înconjurată de o pânză subţire, “înţepată” de vârfurile reliefului, o pânză îndeajuns de rigidă încât să nu se muleze pe trupul munţilor şi să le rămână acoperiş, dar deopotrivă maleabilă, pentru a coborî şi la altitudini mici. O folie protectoare care îngăduie circulaţia aerului, dar care, totodată, respectă orice avânt pe verticală.

În afara acestei pânze, în spaţiu, se află cei care scriu. Ei nu văd, la început, decât o foaie albă. Aşa arată coala noastră pe exterior, albă şi ameninţătoare. Cei care scriu simt sau au învăţat deja că, dedesubtul suprafeţei vizibile, sunt tot felul de primejdii, îndeosebi prăpăstii, în care pot cădea. Iar ei trebuie să treacă dincolo şi apoi să coboare pe versanţi, în necunoscut, fără nici o asigurare sau garanţie, cât mai adânc, până la poalele ideilor.

Mai ţineţi minte cum, în copilărie, puneaţi o monedă sub o foaie de caiet şi apoi haşuraţi cu creionul deasupra ei? Şi cum apărea, spectaculos, relieful? Şi cum, în afara acelei forme, totul era mâzgăleală inutilă?

Aşa e şi cu scrisul. Numai că sub foaia albă, sub acea pânză rigid-maleabilă pe care trebuie să o depăşeşti, se ascunde teritoriul neexplorat al realului, relieful fascinant şi mortal ale cărui diferenţe de nivel sunt de miliarde de ori mai mari decât cele de pe faţa unei monede haşurate în copilărie. Iar cel care scrie trebuie să găsească locul unde haşura capătă sens şi, mai departe, să descindă către baza ideii în care s-a “înţepat”.

Scrisul e o cartare a întunericului, parapantism fără aterizare, speologie eterică.

Cel care scrie pătrunde cu sufletul şi cu mintea, cu logica de-a stânga şi cu intuiţia de-a dreapta, complet vulnerabil şi expus, într-un ţinut aparent lipsit de viaţă. Ideile nu răsuflă, ca să le poţi detecta după căldură. Le vezi sau nu, apoi le pipăi, te zgârii sau te tai, cazi, îţi rupi oase sau, dimpotrivă, rezişti eroic în timp ce le dibuieşti, înzestrat, în cazul fericit, cu un instinct pentru care n-ai niciun merit.

Şi totuşi: sub foaia albă a celui care urmează să scrie nu sunt doar revelaţii cât munţii, ideile-podiş şi abisurile dintre ele. Acolo e o aglomeraţie a viului. Acolo e setea celor care nu s-au descoperit pe ei înşişi. Acolo e Connecticut.

*

Şi uite cum ajungem aproape de miezul textului. Cum se poate “demonstra” că, pentru cel care scrie, spaţiul ideilor necartate e şi habitatul subtil al cititorilor pe care nu îi va cunoaşte în veci?

Mai risc o dată, şi gata.

De ce răsare o plantă? Cum se face o pâine? Care e motorul unui proiect? Dar temeiul unei revolte? În toate aceste cazuri, răspunsul pare simplu. O plantă apare pentru că o sămânţă pusă în pământ a fost hrănită de apă şi căldură. Pâinea există deoarece un om a frământat făină cu apă şi a adăugat drojdie. Proiectul prinde contur datorită unei voinţe iniţiale, iar revolta se naşte dintr-o nemulţumire.

Greşit. Acestea sunt condiţiile necesare, obligatorii, dar nu şi suficiente. Pe lângă cauza “mecanică”, premergătoare, orice lucru sau fapt are un rost miraculos, care îi dă sens, care îl cheamă dinspre viitor.

Planta există pentru a emana oxigen sau, de ce nu, pentru ca un îndrăgostit să-i rupă într-o zi floarea, copacul creşte, poate, ca un tată să-i agaţe cândva un leagăn de o creangă robustă, pâinea e menită să hrănească pe cineva înfometat, proiectul va răspunde unei cereri abia întrezărite iniţial, iar revolta va exploda pentru a furniza, de pildă, un lider care să impună ordine.

Cauza mecanică e susţinută de o cauză simbolică, o tindere către propriul scop intern, de cele mai multe ori necunoscut. În fiecare lucru sau acţiune se întâlnesc undele impulsului originar, provenind din trecut, cu razele magnetului din viitor care-l atrage către împlinire.

Când scrii pentru a arăta şi altora, cauzele “mecanice” sunt dorinţa de a înţelege lumea, pasiunea pentru idei, visul libertăţii, frica de moarte, al căror catalizator e o consistentă vanitate. Dar cauzele simbolice, luminiţele care te momesc în beznă şi cărora nu le poţi rezista, sunt străinii care te vor citi şi care sunt într-o continuă expediţie de a se descoperi pe ei înşişi, trecând prin tine şi prin alţii, strigând mut după sensul vieţii lor.

Cel care scrie porneşte dinăuntrul său pe urmele ideii, dar reuşeşte să spargă foaia albă doar datorită unui flux irezistibil emis de potenţialii săi cititori necunoscuţi. Aceasta e legătura pe care am căutat-o. Acesta e răspunsul.

They connect, I cut. Ei se conectează, eu trec de foaia albă care le ocroteşte lumea. Cobor muntele. În tărâmul lor, cititorii tac ca nişte îngeri.

*