În vara acestui an am făcut parte din echipa care a “implementat” – trebuie să găsim alt verb pentru a înlocui acest monstru – un proiect european dedicat studenţilor-jurnalişti de la Universitatea “Babeş-Bolyai”, denumit “Practică pentru un loc de muncă în mass-media”. Finanţat prin POSDRU, proiectul vrea să le dea o şansă în plus viitorilor presari de a se angaja după ce îşi termină studiile. Metoda firească: practică serioasă, nu doar pe hârtie (ştim cu toţii cum se eliberează faimoasa adeverinţă, nu? :) ), ci zi de zi, timp de o lună, în redacţii de televiziune, ziar şi radio.

Rolul nostru, al celor cooptaţi sub pompoasa titulatură de experţi-invitaţi, a fost să ne întâlnim cu studenţii înainte şi după stagiul de practică, să le spunem, la început, ce se aşteaptă de la ei în “lumea reală”, să evaluăm materialele pe care le-au realizat şi, în final, să scriem un text-analiză care, în cazul fericit, să-i ajute atât pe ei, cât şi pe profesorii lor de la Departamentul de Jurnalism al UBB.

Postez textul meu şi aici, pe blog (poate fi citit şi pe site-ul proiectului), cu gândul că le-ar putea fi de folos şi altor tineri (nu neapărat) jurnalişti.

*

Jurnalismului i se potriveşte o celebră frază a lui Charles Bukovski: “Find what you love and let it kill you” (Descoperă ceea ce iubeşti şi lasă acel lucru să te ucidă). Dacă ajungi să iubeşti jurnalismul, te va mistui. Dar nu poţi să-l iubeşti decât dacă, evident, începi să-l practici cu adevărat, zi de zi, în situaţii reale, sub presiunea timpului şi a şefilor, folosind ceea ce ai învăţat şi învăţând mereu ce să foloseşti.

Întâlnirea cu studenţii care fac parte din acest proiect mi-a confirmat gândurile de mai sus, pentru că diferenţa dintre atmosfera preliminară, de dinaintea intrării în redacţii, şi cea de la evaluarea muncii lor ar putea fi comparată cu cea dintre apusul şi răsăritul soarelui. În prima fază am văzut blazare, scepticism, lipsă de entuziasm, oboseală inexplicabilă; la final, se născuseră pasiunea, ochii care sclipesc şi orgoliul pentru ceea ce semnezi. Bineînţeles, nu pe toate feţele, dar totuşi: microbul începea să-şi facă simţită prezenţa în organismul-gazdă.

Voi schiţa, în cele ce urmează, câteva teme pe care consider că ar trebui să insiste atât profesorii, la seminarii, cât şi tutorii din redacţii, în viitoarele stagii de practică. Aceste teme îi vizează aproape pe toţi studenţii participanţi, indiferent dacă au lucrat în televiziune, în radio sau pentru un ziar.

Relevanţa

Aceasta este, cred, cea mai importantă lecţie care ar trebui să le fie predată viitorilor jurnalişti. Ar fi ideal ca ei să înţeleagă înainte de a intra în “câmpul muncii” cum să-şi pună problema în relaţie cu ei înşişi, cu propria minte, atunci când se apucă de un subiect de presă. Există destui profesionişti, cu ani de experienţă, care continuă să nu facă acest exerciţiu simplu şi care, din această cauză, produc materiale conformiste, plictisitoare, fără cap şi coadă.

De ce fac acest subiect?, aceasta e întrebarea esenţială pe care trebuie să şi-o pună orice jurnalist. Care este relevanţa lui? Cui i se adresează? Ce poate învăţa publicul din materialul care va rezulta? Sau: cum îl vor ajuta pe cititor/telespectator/ascultător informaţiile pe care i le furnizez?

Rostul acestor întrebări este ca produsul final să aibă un fir roşu, să transmită un mesaj limpede, să nu divagheze în “rămurele” inutile, să aibă coerenţă, să nu “cadă între vagoane”.

Riscul este foarte mare mai ales la început de drum, pentru că, aşa cum am observat la întâlnirile cu studenţii, mersul pe teren, munca propriu-zisă de documentare, întâlnirea cu intervievaţii şi în special pusul microfonului în faţa cuiva apasă – cum e şi firesc la această vârstă – asupra siguranţei de sine şi asupra scopului iniţial.

Lipsa de experienţă, inerentă, poate fi compensată în acest stadiu cu permanenta interogare privind, pe de o parte, relevanţa datelor strânse şi, pe de altă parte, amestecul informaţie-emoţie care s-ar obţine dacă documentarea s-ar opri în acel moment.

Ştire versus context

O a doua chestiune majoră pe care am observat-o la evaluarea materialelor realizate în timpul practicii a fost că studenţii fac confuzie între cadrul general şi ştirea propriu-zisă, între carcasa evenimentului şi evenimentul ca atare. Aici, ce-i drept, nici mass-media oficiale nu îi prea ajută, pentru că această abordare greşită este frecventă inclusiv în emisiunile informative ale unor televiziuni importante.

Concret: un simpozion ştiinţific, un festival al berii, o întâlnire a bicicliştilor, un marş de protest ş.a.m.d. sunt doar pretexte, contexte, cadre, potenţiale oferte pentru ştirişti. Evenimentul în sine nu reprezintă o ştire demnă de a fi dezvoltată decât fie în cazul în care se întâmplă ceva neobişnuit, fie, în cazul fericit (şi recomandat), când jurnalistul însuşi caută şi descoperă o cheie inedită în care să-l prezinte, un personaj în jurul căruia să spună o mică poveste, un element care sare în ochi, ceva care îţi atrage atenţia şi care să reprezinte o noutate.

Dacă nu te face să tresari, nu e ştire. Asta ar putea fi, pe scurt, ideea cu care se pleacă la drum. Faptul că ceva “are loc” sau “a avut loc” nu e decât o oportunitate pentru jurnalist de a scormoni după un subiect concret.

Exemplu: Congresul unui partid devine ştire când spui cine a fost ales preşedinte sau cum s-au desfăşurat jocurile de culise, cine pe cine a susţinut, cum au fost convinşi delegaţii, cine a avut cel mai percutant discurs, ş.a.m.d.. Congresul în sine nu e o ştire, ci “umbrela” sub care, dacă ştii să cauţi, vei descoperi o sumedenie de subiecte care merită să fie detaliate şi o mulţime de personaje care pot contura istoria “secretă” a acelui partid, intenţiile şi tendinţele sale.

Ritmul

Orice produs jurnalistic are muzica sa lăuntrică. Un text, o ştire de televiziune sau de radio, un interviu, darmite un documentar extins, toate au un ritm interior care poate fi asociat unei bucăţi muzicale. Trebuie să înceapă atrăgător, ca să capteze atenţia, să continue astfel încât să nu te lase să-ţi muţi gândul în altă parte, să te asalteze (fără a te violenta) cu personaje, declaraţii sau imagini care să te ţină lipit de firul narativ şi să se încheie rotund. Să definească un sens şi să stârnească o reacţie.

Ştiu că, în această fază, a primilor paşi, nu-i poţi pretinde unui student să “simtă” acest ritm. Cred însă că e bine să i se spună aceste lucruri, atât pentru a nu se mulţumi prea uşor cu ceea ce a produs, cât mai ales pentru că există atâta convenţional(ism) în această lume a presei, atâţia oameni care intră în rutină după câţiva ani, atâţia pensionari înainte de vreme, încât e nevoie de orice spirit viu, care să rămână atent la vibraţiile pe care le imprimă produsului său.

Lungimea

Ritmul intern al unui produs jurnalistic e strâns legat de lungime. Care lungime e legată de relevanţa ştirii. Nu e voie să asamblezi o ştire de televiziune de 5 minute despre redeschiderea ştrandurilor din oraş. Nu e permis să tragi de un material radio, ca de caşcavalul topit, pentru a umple mai multe minute de emisie cu păreri anoste de la un simpozion anost. Publicul nu are timp şi se simte înşelat dacă îi propui texte plictisitoare despre nimic. E ca la film: dacă nu ai acţiune şi suspans, atunci măcar să creezi emoţie, să răscoleşti suflete.

Din această perspectivă, una dintre tendinţele periculoase este ca studentul să folosească declaraţiile sau intervenţiile unor persoane doar pentru că a stat de vorbă cu ele. E un fel de recunoştinţă inconştientă, care poate afecta impactul materialului, mai ales când acele declaraţii nu sunt reduse şi adaptate în funcţie de consistenţă.

Dacă vorbim despre ştiri – căci ştirile ar trebui să fie prioritatea unor studenţi aflaţi în practică (şi nu direct materiale de anvergură, reportaj, portret sau analiză) -, atunci unul dintre lucrurile care se cer exersate cât de mult, fiindcă e greu de asimilat, este dinamismul.

O ştire dinamică, indiferent de mediul în care e propagată, reprezintă o ştire eficientă, pe care îţi face plăcere s-o urmăreşti/parcurgi, şi care îţi dă un sentiment de satisfacţie – “uite, am rămas cu ceva”. Cu asta ar fi bine să înceapă studenţii aflaţi în practică.

Cititul presei

Poate cea mai dezamăgitoare informaţie pe care am aflat-o din întâlnirile cu studenţii este dezinteresul lor faţă de lumea reală a presei, mai ales româneşti, dar şi străine. Din motive de nepotrivire cu această profesie ori pur şi simplu din dispreţ, multora le pare că nu au ce să înveţe din mass-media care există pe piaţă, ajung prea repede la concluzia că nu au modele şi, influenţaţi de pseudo-emisiuni şi vedete tv, se refugiază într-o aroganţă nejustificată.

“N-ai ce să citeşti”, “nu mă uit la televizor”, “toţi sunt vânduţi”, “prefer să stau pe youtube” sunt tot atâtea semne ale unei deraieri premature de la nevoile unei profesii pe care, teoretic, şi-au ales-o şi susţin că vor să o urmeze.

Sugestia mea este ca lectura presei centrale, asimilarea mecanismelor administrative şi politice, cunoaşterea principalilor jucători de la nivel naţional şi local să devină criterii de promovabilitate şi să fie aplicate în consecinţă de profesorii Departamentului de Jurnalism. Numai aşa pot fi pregătiţi tinerii pentru a intra în redacţii şi pentru a nu avea un şoc atunci când vor da peste şefi care n-au timp să le facă instructaj, cu atât mai puţin educaţie de bază.

Nu citeşti nimic? Nu eşti la curent cu ştirile? Nu ai emisiuni pe care să le urmăreşti cu regularitate (şi nu din zona can-can)? Habar n-ai cine a mai fost arestat ori care sunt relaţiile internaţionale ale României? Atunci nu ai cum să treci peste ştacheta didactică, pentru că eşti, până una-alta, incompatibil cu această profesie.

Scriitura

Ştiu că, date fiind cele sesizate mai sus, aceasta poate părea o “pretenţie”, însă mă simt dator s-o spun. Stilistica exprimării, originalitatea, trebuie să fie ţel al oricărui aspirant, încă din primul an de facultate. Iar cei datori să nu o “lase mai moale”, să nu închidă ochii şi să pună presiune sunt, bineînţeles, profesorii.

Poate că baza de selecţie nu e cea mai bună, poate că unii studenţi au venit la această secţie doar pentru a bifa o diplomă, dar asta nu poate fi o justificare nici pentru ei, nici pentru profesorii lor. Condiţiile de angajare în presă şi, mai ales, şansele de a rămâne într-o redacţie depind într-o măsură semnificativă de “diferenţa specifică” pe care o poate aduce personalitatea tânărului. Situaţia e şi mai grea dacă viitorul jurnalist alege să fie freelancer sau să-şi lanseze propriul produs.

Acesta e motivul pentru care cred că exigenţele ar trebui să crească. Cu atât mai mult cu cât bagajul cultural cu care aceşti studenţi intră în facultate este sărăcăcios. În cei trei ani de studii, ei trebuie să descopere direcţiile de urmat, să întrezărească oportunităţi şi, mai ales, să priceapă care e nivelul corect la care trebuie să ajungă pentru a fi persoane autonome, cu gândire independentă şi discernământ asimilat, aşa cum ar trebui să fie orice jurnalist al viitorului, într-o lume ispitită de superficial şi măcinată de atenţii parţiale.

Ce şanse au studenţii să fie angajaţi

Pentru că rostul acestor stagii de practică este să le sporească studenţilor şansele de a se angaja într-o echipă de presă (nu îi mai spun “redacţie” fiindcă structurile de acum sunt foarte flexibile), voi sintetiza câteva sugestii despre ceea ce se aşteaptă de la ei.

Cum se gândeşte de partea cealaltă a baricadei, adică în conducerea unui produs media? Ce îşi doreşte un editor, un redactor-şef sau un manager atunci când e dispus să rişte şi să angajeze un tânăr fără experienţă?

Cum ar trebui să fie. Cea mai importantă condiţie, a cărei prezenţă sau absenţă poate fi sesizată foarte repede – deoarece un şef are “organul” format în acest sens -, este ca viitorul jurnalist să fie pasionat. Asta i se poate citi uşor în priviri sau, dacă nu, se poate descoperi imediat într-o conversaţie. Dacă aspirantul e la curent cu actualitatea, dacă are o părere argumentată, fie şi greşită, despre subiectele fierbinţi, dacă ştie cum sunt poziţionaţi actorii unui domeniu, atunci înseamnă că are “flacăra” necesară să-l propulseze lăuntric.

Un jurnalist trebuie să fie curios din cale-afară. Niciun angajator nu îşi va bate capul cu un tip blazat, mizantrop, dezamăgit sau dispreţuitor la adresa tuturor. Măcar la început, ucenicul trebuie să vrea să răstoarne munţii, iar asta să se vadă în entuziasmul său.

Nu există o reţetă pentru a fi cooptat într-o echipă, mai ales în condiţiile în care mass-media sunt silite să reziste cu oameni tot mai puţini şi, periodic, se produc “restructurări de personal”. Dar: un tânăr care vrea cu adevărat să practice această meserie va avea răbdare, la început, să lucreze şi pe un salariu mic, să facă mai multe decât îi solicită fişa postului, să rămână peste program şi să se ofere voluntar pentru a-i ajuta pe colegii mai “obosiţi”. Aşa e de când lumea.

Ce ar trebui să ştie. Trăim într-o lume care se nişează continuu şi profund, iar personalităţile de tip renascentist sunt tot mai rare. Excluzând o asemenea personalitate (care se va face remarcată oricum), tinerii-viitori-jurnalişti au o şansă în plus de a-şi găsi un loc de muncă dacă sunt foarte informaţi pe un anumit domeniu, dacă, din pasiune, au ajuns să scormonească o zonă a realităţii într-o măsură mult peste media celor de la vârsta lor.

Să luăm, de pildă, un student pasionat de telefoane mobile, aplicaţii şi gadget-uri aferente. El citeşte site-uri de profil, ştie diferenţele dintre modele, cunoaşte specificaţiile tehnice, e abonat la newslettere şi Rss-uri care îl ţin la curent cu ultimele apariţii ş.a.m.d. La întâlnirea cu un angajator, el va putea să intre direct în rutina unei rubrici de specialitate, iar şefii săi nu vor trebui să-l înveţe decât stil şi abordări, nu şi conţinut. Pe partea de conţinut, el va fi stăpân şi ar putea ajunge indispensabil.

Această recomandare este cu atât mai valabilă în cazul unor domenii pentru care generaţia de mijloc este depăşită (una e să ai tabletă şi mobil de la 10 ani, alta e să te deprinzi cu ele când mintea ta s-a format pe alte modele).

Generalizând această idee, e de dorit ca studentul să fie diferit, să vină cu un început de competenţă specifică, cu o bază de cunoştinţe pe un domeniu viu, care să-l prefigureze pe liderul de opinie de peste 10 ani.

Calităţi tipice pentru diversele media. Cu riscul de a spune lucruri comune, consider că studenţilor trebuie să li se prezinte realitatea necoafată cu privire la însuşirile lor. Cine nu are scriitură bună şi scânteietoare nu va face niciodată carieră în presa scrisă. Cine are o voce iritantă sau un puternic accent regional cu greu se poate impune la un post de radio. Cine nu are un chip armonios sau un farmec personal, un histrionism înnăscut sau o fire demonstrativă are şanse mici de a trăi din apariţia frecventă la televizor. Cine nu e curajos la limita tupeului, băgăreţ şi dispus la efort, răbdare şi perseverenţă, nu prea are cum să reziste ca reporter de teren al unui post de ştiri.

Sunt “detalii” pe care profesorii şi tutorii de practică le observă într-un timp relativ scurt şi care trebuie să fie discutate cu studenţii, fie pentru a le reteza iluziile sau bovarismele, fie pentru a-i mobiliza să-şi corecteze ceea ce se poate corecta.

Avantajul lor este că pot să aleagă o direcţie şi să facă ajustări personale cu un timp rezonabil înainte de a fi puşi în situaţia de a se întreţine din salariu. E păcat ca ei să afle că nu se potrivesc cu o zonă sau alta doar de la un cinic şef de secţie sau de la un producător care n-are timp de pierdut.

Alternativa. Toate cele de mai sus funcţionează într-o logică “clasică” a presei. E de dorit însă ca studenţii de la Jurnalism să descopere cât mai devreme, cu ajutorul profesorilor lor, că, spre deosebire de alte generaţii, ei au o alternativă foarte sănătoasă. Noile tehnologii, internetul, reţelele sociale, cărora li se adaugă subordonarea politică a marilor redacţii, sunt motive suficiente pentru a nu mai gândi în termeni vechi, ci a porni la drum pe cont propriu.

Astfel, pe lângă pregătirea profesională în vederea angajării, cred că e foarte utilă pregătirea psihologică şi tehnică în vederea antreprenoriatului. Un grup de studenţi stăpâni pe pasiunea lor poate fi mai de succes decât o redacţie de “profesionişti” care şi-au pierdut sclipirea. O mână de tineri uniţi de un hobby comun (sport, IT, modă, politică, filme, cărţi, orice) poate deveni, într-un timp relativ scurt, un reper mult mai atrăgător pentru acest public dezorientat decât un site prăfuit care funcţionează în structura desuetă a “ştirilor locale”.

E vremea nişelor, dar a nişelor abordate nonconformist, pe cât de temeinic, pe atât de jucăuş. S-a terminat, cel puţin la nivel local, cu redacţiile care se străduiesc să acopere actualitatea unui oraş sau a unui judeţ. Cei care astăzi au 20-25 de ani pot viza chiar un public global, dacă stăpânesc o limbă de circulaţie şi dacă se specializează într-un domeniu cu impact mondial. Poveştile nu mor niciodată.

În combinaţie cu tehnologia de azi, potenţialul nedescoperit al acestei generaţii este, raportat la jurnaliştii cu 10-20 de ani de experienţă, ca o bombă atomică faţă de o catapultă din Evul Mediu. Important este doar ca ei să descopere cum se rupe atomul şi cum poate fi controlată explozia propriului talent.

*