La fel ca în cazul instaurării comunismului, cred că e bine ca, acum, apele fiind mai liniştite, să ne întrebăm: eu ce-aş fi făcut?

Dacă trăiam în străinătate, m-aş fi dus să votez? În ce condiţii? Câţi kilometri aş fi fost dispus să parcurg până la o secţie? Care e distanţa pe care mi-aş fi asumat-o, dus-întors, ţinând cont de banii pe care-i am şi de îndatoririle de a doua zi? Şi câte ore aş fi stat la coadă? La nevoie, cât aş fi rezistat? Care sunt, deci, spaţiul şi timpul pe care le-aş fi acordat ideii că merită, că e important, că e o datorie?

Discuţia nu poate rămâne aşa, în stadiul respectului emoţionat faţă de românii din diaspora. Ţin să o duc mai departe din simplul motiv că vreau să înţeleg. Şi pentru că m-am întrebat, mai întâi, dacă eu m-aş fi aşezat la o asemenea coadă cu o seară înainte sau în dimineaţa votului, iar, apoi, dacă aş fi rămas, şi cât aş fi rămas.

Cel mai simplu e să-ţi spui că un vot în plus sau în minus nu schimbă situaţia. Cel mai simplu e să laşi în seama altora: “Acuma, şi dacă nu mă duc, care-i problema?”. Sau, ajuns acolo şi îngrozindu-te că mii de oameni aşteaptă înaintea ta, să renunţi: “Acuma, şi dacă nu rămân, sunt destui care o vor face şi pentru mine”. E omeneşte să cauţi confortul, să vrei să-ţi fie mai uşor într-o duminică cenuşie de noiembrie, să preferi canapeaua – statului în picioare şi televizorul de acasă – unei cozi descurajante, la al cărei capăt nu vei avea nici o garanţie că a meritat.

Gândiţi-vă cum reacţionăm când, într-o bancă, la Finanţe sau la un ghişeu oarecare, găsim patru-cinci persoane în faţa noastră. Avem un interes direct, palpabil, şi totuşi, deseori, obişnuiţi să ne alergăm viaţa din urmă, decidem să nu stăm. “Las’ că vin mâine, acum n-am stare”.

Gândiţi-vă cum ne-a modificat internetul timpii de răbdare, cum nu ni se mai pare acceptabil să cumpărăm bilete înaintea unui spectacol, ci să le comandăm, relaxaţi, de acasă, gândiţi-vă cât de iritaţi izbucnim când “cade netul”, când “se blochează” laptopul sau când viteza de transfer e prea mică. Gândiţi-vă cum chiar şi noi, cei trecuţi de tinereţe, darmite generaţia copiilor noştri, ne-am adaptat urgent minţile unui mecanism de tip touchscreen: ating şi se întâmplă.

Astăzi, ni se pare firesc ca rezultatul unei comenzi să fie vizibil după o secundă. Aşa ne-au obişnuit computerele, dar mai ales telefoanele mobile şi tabletele. Ni se pare normal ca realitatea să ni se supună, să “percuteze”, pentru că noi n-avem timp de pierdut. Ne cheamă viitorul şi ne grăbim spre el ca oile către prăpastie.

Ei bine, în această lume a “reacţiei rapide”, în care ne închipuim că totul se mişcă la voia noastră, nişte oameni stau ore întregi la coadă, în frig, în picioare, lipsiţi de vreo certitudine, pentru un posibil interval de câteva secunde în care să voteze.

De ce?

*

Anul acesta, a apărut şi în româneşte un volum care a stârnit dezbateri temeinice în Vest, dar care, din păcate, nu reprezintă un subiect suficient de atrăgător pentru presa mainstream de la noi. Se numeşte “Antifragil” şi duce la un nivel superior, de sinteză, ideea pe care filosoful american de origine libaneză Nassim Nicholas Taleb o lansase în faimoasa lui carte “Lebăda neagră”.

Ce este o “lebădă neagră”, în definiţia lui Taleb? Un eveniment cu totul neaşteptat, fie de bine, fie de rău, ce răstoarnă aşezarea şi regulile într-un domeniu, într-o comunitate sau chiar la nivel mondial. Un şoc total, neprevăzut de nimeni, precum criza globală din 2008 sau, mai devreme, atacul asupra World Trade Center din 11 septembrie 2001.

În cartea omonimă, Taleb critică tentaţiile modernităţii de a căuta mereu explicaţii logice după producerea unui asemenea eveniment impredictibil. Istoricii, analiştii şi, evident, jurnaliştii refuză să accepte că vieţile ne-ar putea fi trăsnite de ceva ivit parcă din altă lume, şi-atunci, a posteriori, inventează conexiuni şi asocieri cauzale din dorinţa de a face inteligibil tot ce ni se întâmplă ori, pur şi simplu, pentru a-şi masca incompetenţa.

În noua sa carte (un fragment puteţi citi aici), Taleb merge mai departe: propune un concept integrator – antifragilul – şi inventariază acele profesii, structuri, instituţii şi ţări care nu numai că nu sunt deteriorate sau distruse de o “lebădă neagră” negativă, ci chiar au de câştigat de pe urma ei. Cu alte cuvinte, fie datorită alcătuirii sale, fie datorită relaţiilor în care este situat, antifragilul – spre deosebire de elementul robust, care doar rezistă – iese întărit din cutremurul unei “lebede negre”.

Exemple? Taximetria este o meserie antifragilă, spre deosebire de cea de specialist în resurse umane. Pentru că freelancerul e antifragil în raport cu cel adâncit în acelaşi loc de muncă şi, deci, expus unui risc de faliment. Cel care citeşte cărţi e antifragil în comparaţie cu cel deprins să caute pe net.

Un oraş-stat este antifragil, în timp ce o ţară centralizată este cu totul vulnerabilă, vinul este antifragil, pentru că e băut de când lumea, dacă îl pui alături de băuturi inventate în ultimele decenii, şi, în general, este antifragil tot ceea ce şi-a dovedit adaptabilitatea şi, eventual, a devenit rutină de-a lungul unor perioade mari de timp. Sunt antifragile toate structurile complexe care au progresat prin sacrificarea unor componente, de la omul oarecare pe care o boală neletală ori un stres moderat îl întăresc, până la omenirea de azi, care e rezultatul genetic al unor milenii de fragilităţi personale şi parţiale, dar care, per ansamblu, a preluat ameninţările, precum în aikido, şi a încercat să le transforme în energie proprie.

Şi-atunci, întorcându-mă la întrebare – cum se explică răbdarea şi ambiţia a zeci de mii de oameni, de dragul unui biet vot? -, răspunsul meu e acesta: diaspora este cea mai antifragilă parte a poporului român. Aceşti oameni au reacţionat deja la o “lebădă neagră” negativă – foamea din familiile lor, mineriada din 1990, dezamăgirea din 2000 sau criza din 2008. Şi nu au reacţionat dându-se bătuţi, n-au fost, deci, fragili şi casanţi, nu au reacţionat nici rezistând pur şi simplu, aşa cum am făcut mulţi dintre noi (cu precădere înainte de 1989), ci văzând în acest eveniment cumplit semnul că trebuie să încerce o altă variantă, să plece pentru a-i ajuta pe cei dragi ori pentru a se împlini pe ei înşişi într-un mediu mai prielnic.

A te adapta între străini, departe de tot ceea ce îţi asigura liniştea şi stabilitatea, este o probă de antifragilitate. A aduna suficienţi bani încât să poţi trimite familiei o sumă ce-i asigură traiul zilnic, a te întoarce periodic şi a-ţi ridica o casă cum nu visai cu câţiva ani înainte, a-ţi găsi, după ce ai trecut prin umilinţe, un job care să te mulţumească, a te înşuruba, deci, într-o lume care, la început, nu era nici o secundă a ta, acestea sunt dovezile unei adaptabilităţi creatoare, ale capacităţii de a-ţi depăşi multe spaime şi de a te sui, cu încăpăţânare, pe valul care te loveşte la un moment dat.

Nu scriu aceste lucruri pentru o comparaţie cu noi, cei rămaşi. Ar fi stupid. Cine n-a emigrat nu are cum să priceapă dorul de casă, sentimentul de a fi părăsit şi de a o lua zi de zi de la capăt, mai ales în primii ani, pentru că trebuie. Nimeni, cred, nu vrea să-şi părăsească ţara definitiv. Nimeni nu-şi încredinţează copiii în grija bunicilor fără să i se strângă inima, nimeni nu-şi lasă părinţii bolnavi fără gândul mereu apăsător că riscă să nu-i mai vadă. Nimeni nu ar fugi dacă i-ar fi bine aici.

Ceea ce s-a petrecut în aceste zile este, pe cât de omeneşte se poate pricepe, felul lor de a spune că ne iubesc şi că n-ar fi plecat, de fapt, niciodată.

*