La început, m-a enervat orice ştire despre caracatiţa Paul şi predicţiile ei. Plănuiam chiar să scriu un text în care să mă întreb, evident retoric, “ce spune despre noi faptul că ne luăm după un animal”. Indignarea era ca şi pregătită, comparaţiile stăteau la îndemână şi drumul spre discursul de tip “unde-am ajuns” se arăta neted ca o pistă de aeroport.

Dar m-am oprit la timp. Mi-am zis s-o iau pe altă parte şi, ca să scurtez introducerea, am pornit de aici: există legături nevăzute între predicţie şi victorie? Şi dacă există, de unde vin şi unde ne duc ele?

Am ales tema asta şi pentru că, anterior, mă gândisem, fără a-i găsi vreun capăt, la o problemă aparent absurdă: cum e posibilă victoria, în general? Ce o determină, de ce câştigă unul şi nu altul, ce înclină balanţa şi, mai ales, care e ingredientul misterios al unui şir de victorii?

La o primă vedere, lucrurile sunt simple: valoare superioară, inteligenţă strategică, coeziune, eventual şi diferenţă cantitativă (sau numerică). Nu asta mă interesează însă. Ci cum are loc victoria, ce se petrece în fiinţa învingătorului. Iar de aici intru pe nisipuri mişcătoare…

*

Victoria presupune o depăşire, o ieşire din sine, indiferent că vorbim despre sport, război, afaceri, politică sau propriile limite. Te deplasezi într-un teritoriu nou, cucereşti un spaţiu deţinut de altc(in)eva sau care era liber/neutru, numai bun de ocupat.

Fiinţa ta se expandează pentru a se înstăpâni asupra acelui spaţiu, fie el fizic sau spiritual. (Până şi euforia care însoţeşte succesul e o cunoaştere a altui tărâm). Fiinţa se expandează pentru că e obligată să-şi păstreze, să-şi ocrotească, să-şi ocupe în continuare şi spaţiul anterior, cel posedat înaintea confruntării; altfel, izbânda este periclitată. Învingătorul este, în primul rând, ne-învinsul, cel nelovit decisiv, şi abia apoi supunătorul. (De aceea, poate, cea mai bună apărare e atacul :) ).

Victoria este o mutare cu rămânere în sine; ca şi cum lupta te-ar ajuta să te multiplici, să te re-produci pentru un spaţiu extins. Ai pătruns într-un loc protejat, ai supus o armată, ai mai rupt o felie din piaţă, ai strâns mai multe voturi decât contracandidaţii sau ţi-ai înfrânt spaimele – toate reprezintă ex-tinderi ale fiinţei. (“Ex” poate avea aici şi sensul clasic, de orientare înafară, dar, de ce nu, şi cel englezesc, de “fost”: odată cucerit un spaţiu, deja te uiţi spre următorul).

Ex-tindere? Spre ce tinzi? Şi, cu această întrebare, care momentan duce într-o fundătură, trecem la cealaltă noţiune de la care am plecat: predicţia.

Aici, doza de necunoscut este mult mai mare. Da, se poate pleca de la baze empirice, de la verificări şi para-verificări ale unor mecanisme, dar, când vine vorba despre viitor, nu ai cum să bagi mâna în foc. Nimic nu poate fi 100%. Orice predicţie înseamnă eliberarea unui spaţiu, mai mic sau mai mare, în care intră, obligatoriu, un factor extern, pe care îl putem numi revelaţie, speculaţie, intuiţie, hazard ş.a.m.d., dar a cărui sursă nu o cunoaştem cu adevărat.

Ajungem astfel la o primă conexiune dintre victorie şi predicţie: în timp ce una presupune ocuparea spaţiului – dacă se poate, în totalitate, dar, oricum, într-o măsură cât mai mare -, cealaltă depinde de o golire parţială, de o cedare de “proprietate”, un loc unde să încapă ingredientul care-i asigură identitatea.

Mai departe: dacă victoria implică spaţiul, predicţia se joacă în dimensiunea timpului. Şi ajungem astfel la principala conexiune dintre cele două: predicţia confirmată este o victorie asupra timpului, un bypass temporal, o sfidare a liniarităţii, potenţialul unei lumi paralele.

*

Nu ştiu cum e posibil ca o caracatiţă să aleagă corect învingătoarea dintre două echipe, în opt din opt încercări. Matematicienii au şi calculat că asta înseamnă o probabilitate de 1 la 256. Aş putea specula că, dată fiind frecvenţa şi răspândirea globală a ştirilor despre ea, s-ar putea aplica, la o adică, acel principiu sociologic denumit “teorema lui Thomas”, care spune că, dacă oamenii definesc o situaţie ca fiind reală (deşi nu este), consecinţele vor fi reale (pentru că ei vor acţiona în funcţie de interpretarea lor subiectivă).

Cu alte cuvinte, presupunând că predicţia caracatiţei ar fi fost greşită, ea a putut deveni corectă prin influenţa pe care a exercitat-o propagarea ştirii cu pricina, prin faptul că atât publicul, cât mai ales jucătorii echipelor respective au fost “lucraţi” la nivel subtil, inconştient, şi comportamentul li s-a modificat în consecinţă.

Dar asta chiar ar fi o speculaţie, şi una exagerată. Ar însemna că stăpânii caracatiţei ar avea relaţii, de pildă, cu mafia pariurilor, şi deja am fi în plină teorie a conspiraţiei. Or, nu despre asta e vorba în textul de faţă. Dacă ne dorim profeţii care se auto-împlinesc (self-fulfilling), avem cinemaul la dispoziţie.

Acest text e doar o încercare de gândire autonomă şi îmi asum slăbiciunile lui. E grozav însă cum poţi să porneşti de la o idee aparent inutilă, să nu te opreşti la primul prag de care te loveşti, să scormoneşti în tine, să descoperi asocieri, să cauţi sensul şi atunci când nu prea vrea să se arate, ca şi cum s-ar juca, ca şi cum ţi-ar cere, ca la “v-aţi ascunselea”, să te aventurezi şi acolo unde rişti să nu mai deţii controlul, unde poţi să pierzi. A propos de victorie…

*

Şi aventura continuă. :) Cu o altă întrebare: dacă “predicţia e o victorie asupra timpului”, nu cumva aş putea răsturna perspectiva? Cum ar fi să exprim victoria în funcţie de predicţie?

Ce-ar fi dacă şi invers ar fi valabil? Cum ar suna această definiţie: “Victoria e o predicţie asupra spaţiului” ? Adică, mergând cu gândul şi mai departe, oare victoria nu reclamă o altă victorie? (Ia uite cum, misterios, am ajuns şi la chestiunea şirului). N-ar putea fi, ascunsă pe-aici, cheia unor încăperi mult mai întunecate?

Ce prezice o victorie despre un anumit spaţiu? Ce dezvăluie despre viitoarele cuceriri ale învingătorului? Ce ne arată cu privire la condiţia de victorios? Dar referitor la înfrângere? Despre spaţiul celui învins, victoria nu prezice nimic?

*