Cel mai mare pericol la adresa României, adevărata ameninţare a siguranţei noastre naţionale, este pierderea speranţei. “Aici nu se mai poate face nimic, totul e pierdut, nu se va schimba niciodată…”. Întâlnim tot mai des această atitudine sau îi suntem chiar propagatori, iar ea are, nu-i vorbă, justificări din belşug. Dar pentru că cei mai mulţi dintre noi vom rămâne aici, şi pentru că tot aici ne vom creşte copiii, suntem datori să căutăm continuu motive de optimism, antidoturi pentru defetism şi veşti bune.
Şi să le şi găsim.

Arta războiului ne învaţă că metoda ideală de a obţine victoria e să-ţi aduci duşmanul în situaţia de a fi învins înainte ca lupta să înceapă, pentru că e lipsit de încredere în capacitatea sa de a izbândi. Dezbinarea, conflictul intern, crescânda nemulţumire privind ceea ce ai, unde trăieşti şi cine (ce) eşti sunt condiţii suficiente pentru a fi supus. Şi să nu vă închipuiţi că România nu s-ar afla în război. Orice ţară se află, aproape mereu. Pacea universală e departe.

Da, conducătorii se dovedesc nişte nimurici, puterea de cumpărare scade, inundaţiile se suprapun secetei financiare şi parcă nimic nu mai merge. Dar, cu toate acestea – sau, cu atât mai mult, din aceste cauze – trebuie să ne recăpătăm pofta de această ţară. Iată un început de încercare. (Episoadele viitoare le adăugaţi dumneavoastră).

Maturizarea îngăduinţei. Oricine ce-ar zice, România a progresat extraordinar în chestiunile toleranţei interetnice şi a ocrotirii diferenţei. Ba, câteodată, pare că am trecut chiar în extrema cealaltă (poate, cine ştie, exagerările sunt de folos pentru a scăpa de abordările prăpăstioase). Când un maghiar conduce Ministerul Culturii, un altul este preşedinte al Societăţii Române de Radio, iar toate minorităţile, indiferent de mărime, nu numai că sunt reprezentate în Parlament, dar chiar au un cuvânt de spus în marile compromisuri politice, înseamnă că democraţia noastră a trecut de faza acneică. Amintiţi-vă doar cum eram la începutul anilor ’90, amintiţi-vă de PRM, PUNR, Vadim şi Funar. Şi comparaţi.

Curajul perspectivei. Felul în care ne raportăm la spaţiu ni s-a modificat semnificativ. Ne vedem pe noi înşine, la o adică, mutându-ne pentru a munci în orice altă ţară, “ştim pe cineva” din Australia până în Canada şi din Brazilia până în China, ne imaginăm călătoriile într-un orizont mult mai larg şi, deseori, aceste proiecţii chiar se materializează. Nu ne mai îngrozesc distanţele şi nu ne mai cramponăm de o autarhie complexantă. E drept, ne e ruşine când ai noştri cerşesc, fură şi ucid în străinătate, dar procesul de civilizare există, ponderea veştilor rele scade şi comunităţile noastre de imigranţi prind cheag de respect în ţările de adopţie.

Supravieţuirea critică. Unul dintre motivele pentru care admirăm America şi pe americani este normalitatea cu care îşi arată defectele, de pildă în filme. Au înţeles că a zgândări problemele sensibile, a forţa confruntarea cu propriile secrete şi spaime, “punerea piticilor pe masă”, constituie tratamente verificate pentru sănătatea colectivă şi dovezi sigure ale forţei potenţiale. “Nu ne poate critica nimeni pe cât o facem noi” plus “Nu ne e ruşine cu slăbiciunile noastre”: ştiţi arme de intimidare mai puternice?

În acest context, s-ar putea ca mizeria mediatică pe care o traversăm să ne întărească şi să ne înţelepţească atât statul, cât şi publicul. De ce să nu percepem realitatea şi printr-o asemenea antenă? Da, e limpede că cei mai naivi dintre noi s-au aşteptat ca această criză să reducă numărul ieşirilor în decorul presei. Şi n-a fost aşa, dimpotrivă. Dar să nu cumva să credeţi că oamenii nu înţeleg, că telespectatorii nu ştiu sau că vreun cititor nu (ne) judecă. Ei, noi toţi, vom ieşi mult mai tari din această perioadă, cunoscându-ne reciproc până la nivelul netrebniciei, dar şi al sublimului.

*