“În orice comunitate există trei cercuri: Marele Cerc, ce o conţine în întregime; Cercul Funcţiunilor, sau cei ce contează, alcătuind 10% din ansamblu; şi Cercul Interior, şefii şefilor, care sunt 2% din întreg sau 20% din Cercul Funcţiunilor. Din Cercul Interior provine tot Binele, dar şi tot Răul”, scrie Ioan Petru Culianu
într-una dintre misterioasele sale povestiri, intitulată “Pergamentul diafan”. “Teoria” sintetizată în aceste rânduri e valabilă şi în cazul celui mai mediatizat personaj al ultimelor zile: Sorin Ovidiu Vântu.

Se poate scrie obiectiv despre Vântu?, m-am întrebat de când cu arestarea sa. Pot, oare, să aleg şi să folosesc doar lucrurile certe despre acest personaj definitoriu al României postcomuniste? Pot să nu alunec în patimile sau interesele vreuneia dintre cele două tabere care au redeschis, la cel mai acut nivel, “frontul” din campania prezidenţială? Nu pot afla decât dacă încerc. Aceasta e încercarea mea:

Amploarea reacţiilor şi vehemenţa celor care au sărit să-l apere pe Vântu nu sunt întâmplătoare. Ele constituie manifestarea unei structuri de protecţie pe cât de vechi, pe atât de eficiente: sistemul cercurilor (sau inelelor) concentrice. Cetăţile dacice sau castrele romane erau protejate în acest fel, cu valuri de pământ, canale săpate artificial, ziduri fortificate, turnuri care serveau drept avanpost şi alte asemenea obstacole.

Proprietarii castelelor medievale au rafinat şi întărit sistemul, printre altele cu faimosul şanţ de apă circular, care avea un scop aparent, cel de a îngreuna apropierea asediatorilor, şi un scop mai puţin vizibil, dar esenţial, cel de a face imposibilă săparea de tuneluri pe sub zidurile de piatră. Ce-au construit apărătorii lui Vântu în zilele din urmă a fost un “şanţ cu apă”; castelul e încă puternic, iar asediul, câtă vreme e ţinut la suprafaţa mediatică, nu devine cu adevărat ameninţător.

Să revenim la citatul din Culianu. În ultimii ani, de când a cumpărat trustul în devenire al Caţavencilor şi după ce şi-a asumat public proprietatea asupra postului Realitatea TV, Vântu a creat în jurul său nu doar un Cerc al Funcţiunilor foarte puternic, angajând mulţi profesionişti cu experienţă şi credibilitate, dar şi un alt “cerc”, exterior acestuia, cu rol de prevenţie şi informare. Acest cerc, similar unui serviciu de spionaj, a fost format – şi poate mai este încă – din jurnalişti, intelectuali şi, în general, lideri de opinie aflaţi în afara trustului, unii chiar la concurenţă.

Unii au fost plătiţi oficial să realizeze emisiuni sau să scrie în diverse publicaţii ale Grupului Realitatea-Caţavencu, alţii au fost plătiţi în secret pentru consultanţă deseori fictivă, dar toţi aceştia, membrii voluntari sau doar naivi ai Cercului Exterior, au îndeplinit, cu bună ştiinţă sau fără a-şi da seama, rolul de a-l proteja şi/sau informa pe Vântu cu privire la potenţiale pericole mediatice. Şi, poate nu în ultimul rând, nu l-au mai atacat ei înşişi.

Omul era păţit. După căderea FNI, timp de un an, “România liberă” (condusă pe atunci de P.M. Băcanu) îl atacase zilnic, pe prima pagină. A rezista atâta timp unei asemenea canonade presupune o rară putere psihică, dar nu poate să nu lase urme şi să nu impună măsuri, mai ales că vorbim despre un tip dotat cu o inteligenţă tăioasă. Astfel, în decurs de câţiva ani, Vântu a reuşit, în lumea presei, ceea ce nu-i reuşise nici înăuntrul politicii, nici în mediul financiar-bancar: să pună la punct două cercuri concentrice de apărare. Şi, ajunşi aici, trebuie să ne întoarcem din nou în trecut.

La finele anilor ’90, Vântu era un personaj mult mai misterios decât azi. Stătea în umbră – păstra, cum zic americanii, a low profile –, dar juca deja în prima ligă a puterii politico-financiare. De pildă, îl angaja pe fostul premier Văcăroiu ca preşedinte al Băncii (sale) de Investiţie şi Dezvoltare, plasa foşti ofiţeri superiori din Securitate sau SRI în mai toate poziţiile-cheie ale FNI şi finanţa Uniunea Forţelor de Dreapta – care, pentru scurt timp, a părut un partid cu viziune modernă şi cu priză la segmentul educat. Cu alte cuvinte, cumpăra simultan competenţă şi protecţie, “investea” în persoane care fie n-aveau cum să mai părăsească sferele puterii, fie se anunţau drept “promisiuni certe”.

Nimeni nu ştia pe atunci – aşa cum nu se ştie cu limpezime nici astăzi – cum îşi câştiga Vântu sutele de milioane de dolari cu care era creditat în topul anual al celor mai bogaţi români. Cert este – şi acesta poate fi luat ca un alt exemplu edificator – că omul avea intuiţia sau informaţia necesară pentru a-l angaja, în 1999, drept “consilier de dezvoltare” al Băncii (sale) Române de Scont, pe un anume Gheorghe Fulga, care, după doi ani, devenea şef al Serviciului de Informaţii Externe.

Şi vine anul 2000, FNI se prăbuşeşte şi, odată cu acesta, e destrămat Cercul Interior din preajma lui Vântu, cerc din care făcea parte, printre alţii, Nicolae Popa, condamnatul fugit în Indonezia. (Dacă judecăm cu mintea de acum, probabil că Ioana Maria Vlas nu era decât în Cercul Funcţiunilor, fiind o angajată cu funcţie înaltă şi acces inerent la informaţii secrete, însă care nu pătrunsese în Cercul Interior al apropiaţilor fideli, cei care, peste ani, sunt în stare să-i declare “te iubesc” lui Vântu).

Ce constatăm când încercăm să prindem firul roşu al ultimilor 15-20 de ani din viaţa acestui om? Că, indiferent ce a făcut, el şi-a construit cercuri concentrice de apărare. Ca şi cum a existat mereu ceva de ascuns, ceva de nespus, un secret în comparaţie cu care toate activităţile sale cunoscute sunt praf în ochi.

Nici măcar Grupul Realitatea-Caţavencu, pe care l-a dorit instrumentul său de re-credibilizare în ochii populaţiei, nu s-a bazat pe regulile transparente ale business-ului capitalist. Salariile sau veniturile de peste 10.000 de euro a zeci de şefi şi vectori de influenţă (Cercul Funcţiunilor), febrilitatea de a “grebla” şi de a-şi îndatora cât mai multe figurii notorii, asocierea off shore cu sindicalişti deveniţi patroni multimilionari şi, ca apogeu, implicarea concretă şi decisivă în alegerile prezidenţiale din 2009 conturează un personaj aflat dincolo de vălul iluziei pe care s-a străduit s-o plăsmuiască.

“Atunci când puterea cuiva este prea vizibilă, deseori e vorba de o marionetă”, mai spune protagonistul povestirii lui Culianu. Să fie valabil şi în ceea ce-l priveşte pe S.O. Vântu? Nu putem decât să speculăm şi, apoi, să conchidem pe cont propriu. Ne-ar ajuta, de pildă, dacă am şti soluţiile a două “dileme”: 1) Dacă Vântu nu prea mai are bani (ţinând cont că şi-a închis sau vândut publicaţiile, iar salariile celor rămaşi în trust întârzie cu lunile), cum de a lansat un post tv la Chişinău? Dacă acolo nu sunt banii lui, pe cine acoperă/susţine? Iar dacă, totuşi, are bani, de ce-şi lasă trustul – mândria lui – să se năruie? 2) Dacă, aşa cum a “dezvăluit” partenerul său de discuţii zilnice Bogdan Chirieac, se distra pe seama celor care-l filau, ba chiar ştia când i se rotesc urmăritorii, cum de vorbea “în clar”, la telefon, despre viramentul sumelor necesare lui Nicolae Popa?

Între cele două dileme trebuie că este o legătură. Să fi primit Vântu garanţii externe că, dacă se implică de partea “bună” în bătălia ruso-americană pentru Moldova, va scăpa şi de dosarul Popa, aşa cum a reuşit să scape de puşcărie în dosarele BID, Vlas sau BRS? De aceea să fi fost atât de relaxat la telefon? Şi, dacă ar fi aşa, ce “defecţiune” s-o fi produs între timp, adică de la deschiderea, în aprilie, a postului Publika TV?

Săptămâna trecută, cu două zile înainte de arestarea lui Vântu, agenţia rusă ANN News publica o ştire conform căreia el şi fostul (?) comunist Marian Lupu, acum candidat prezidenţial al taberei pro-europene de la Chişinău, sunt asociaţi cu drepturi egale în compania pompos denumită “Alianţa moldo-română Solidaritatea” (înfiinţată în paradisul fiscal Insulele Virgine Britanice), companie care, în 2009, a avut venituri de… 300 de milioane de dolari.

Al cui e Vântu? Al românilor, al ruşilor, al americanilor? Al tuturor şi al nimănui? C(in)e se ascunde în Cercul Interior? Sau să-l întrebăm pe Kissinger, cel care i-a fost oaspete în 2007?

*