44 de oameni.

După înăbușirea revoluției de la 1848, 44 de intelectuali români sunt trimiși în exil. Cel mai tânăr dintre ei, Alecsandri, are 27 de ani. Cel mai bătrân, Magheru, 46.

Ani la rând, acești oameni bat la uși, scriu, publică, se întâlnesc cu diplomați și cu oameni de afaceri. Vorbesc, trag sfori, caută aliați. Fac propagandă – lobby sau cum vreți să-i ziceți – pentru ca românii să aibă o țară a lor.

La Constantinopol, Viena, Paris, Berlin și Londra, dar și în orașe mai mici, la Trieste sau pe insula Chios, o mână de oameni încăpățânați – Ghica, Golescu, Brătianu, Negri, Rosetti și ai lor – construiesc o idee.

Despre asta e vorba: să inculci în mintea celor care nu cred, ba chiar nici nu vor să audă, o idee în care tu crezi cu toată puterea. Iar ideea să prindă rădăcini, să-i motiveze și pe alții, niște străini, iar într-o zi, nu știi când, ea să devină realitate.

Oare ce-o fi fost în sufletul lor?

Ioane, îți vine să crezi? Costache, suntem acasă. Băi Gheorghe, băi Ștefane, Constantine, Christian, Dimitrie, și tu, Nicolae, Dumnezeu să te ierte, că ai murit la Palermo înainte să-ți vezi visul cu ochii, băieți, fraților, a meritat. De azi avem o țară.

O mână de oameni.