M-am uitat la o prezentare a noului produs Apple Vision Pro, lansat pe piața americană în 2 februarie 2024, și m-am gândit să extrag câteva consecințe fenomenologice pe care le aduce această tehnologie revoluționară.

Apple Vision Pro este un computer excepțional creat sub forma unor ochelari speciali (headset, în engleză), prin intermediul cărora mintea noastră se scufundă într-un mediu virtual.

În exterior, această "cască" dispune de senzori care captează imaginea și mișcarea din toate direcțiile (360 de grade). În interior, între ecranul lenticular și ochii utilizatorului se află scanere, senzori și camere foto care-i urmăresc și îi monitorizează privirea în timp real.

Prima idee: acest produs este un pas către cuplarea om-mașină (bio-tehno), din moment ce îți așezi un computer pe față, iar acest computer îți modifică atât aspectul corporal (pentru ceilalți), cât și felul în care percepi realitatea. Dar să nu anticipăm.

La instalare, computerul îți scanează, pe de o parte, chipul, pentru a obține mai ales distanța adecvată dintre ochi (ca la oftalmolog), și, pe de altă parte, mâinile, pentru că prin monitorizarea mâinilor va obține comenzile pe care i le dai.

Odată ce-ți cunoaște chipul, odată ce ți l-a scanat, computerul îți urmărește privirea, iar privirea ta accentuează (evidențiază) aplicația sau folderul sau fișierul pe care vrei să faci click.

Aceasta este, poate, cea mai semnificativă modificare structurală pe care o aduce acest dispozitiv: privirea ta îi spune computerului – asta, aici, acum.

Tu te uiți la ecran, dar și "ecranul" se uită la tine, tot timpul.

Iar click-ul, pe care acum îl faci apăsând pe un mouse sau pe un pad, se transformă într-un "pinch", în atingerea dintre degetul mare (policele) și degetul arătător.

De aceea e obligatoriu să-ți urmărească și privirea, și mâinile, concomitent. Pinch-ul devine comanda "enter".

O altă transformare structurală, în raport cu felul în care interacționăm acum cu un computer, este că ecranul nu mai este fizic, în fața noastră, ci este și el înăuntrul imaginii 3D.

Ecranul devine și el virtual, fiind așezat "în aer", plutind în fața ochilor tăi: îl poți muta în sus sau în jos, mai la stânga sau mai la dreapta, fiindcă important este, oricum, unde îți fixezi privirea.

La ce te uiți, asta știe mereu computerul.

Te uiți la un fișier, îți lipești policele și arătătorul și poți muta acel fișier. Sau: te uiți la o aplicație, faci pinch și ea se deschide.

Privirea înlocuiește cursorul, iar pinch-ul e noul click. Prinzi "nimicul" între degete (fiindcă acel buton sau fișier este doar virtual) și îl duci oriunde vrei să-l duci.

Privirea fixă e cea care controlează totul. Într-un fel, obiectul virtual pe care-l privești ți se subordonează. Odată privit, devine "al tău". Atenția pe care i-o acorzi scoate obiectul din anonimat și ți-l supune.

Ce se întâmplă în relația cu exteriorul?

Compania Apple susține că acest dispozitiv este unul din categoria "spatial computing". Asta pentru că, dacă ți-ai pus casca pe cap, ai senzația că vezi simultan și realitatea fizică, dar și fereastra plutitoare a meniului virtual.

În fapt, realitatea pe care o vezi, de pildă încăperea în care te afli, este doar o "reconstrucție" a spațiului, realizată prin intermediul camerelor RGB încorporate. Deci, nu e vorba despre Augmented Reality (adică realitate plus informație suplimentară), ci i-aș zice Reconstructed Reality (informație plus o realitate re-făcută).

Dispozitivul prelucrează realitatea în timp real și-ți furnizează o dublură a realității. În această reconstrucție, viteza cu care lucrurile se mișcă în preajma ta este aproape similară celei reale, decalajul fiind mai mic de o secundă (dacă ai o conexiune bună la internet).

Care sunt caracteristicile cele mai seducătoare, care par de-a dreptul magice?

Dacă rotești complet butonul de deasupra căștii, dispar și ecranul plutitor, și mediul "real" pe care-l percepeai, și poți să-ți alegi un peisaj virtual, dintre cele presetate, în care să te scufunzi complet, 360 de grade.

Dacă vrei să scrii text într-un fișier, poți fie să selectezi tastatura virtuală și să tastezi cu arătătoarele prin aer, fie să te uiți la fiecare literă și să faci pinch pentru a o adăuga.

Există o aplicație – o declinare în Visual Pro a aplicației Sky Walker – în care te uiți la cerul nopții, pe care apar toate stelele, și dacă tragi de ele cu un pinch, cu alte cuvinte dacă le cobori pe „pământ”, îți apar informații despre acele stele sau constelații.

O altă aplicație, denumită Jig Space, îți arată modele 3D ale unor mașinării reale, pe care, într-un fel, le aduci în camera ta și le poți dezasambla (virtual), ca să vezi ce face și cum arată fiecare componentă.

Dar cel mai straniu aspect al acestui dispozitiv se numește Personas. Dacă activezi această opțiune, ți se face o scanare completă a chipului, din toate unghiurile. Ți se cere inclusiv să zâmbești cu și fără dinți, să închizi ochii sau să ridici din sprâncene.

Personas îți creează astfel o dublură digitală, un avatar, o reprezentare pe care o va folosi în relația cu ceilalți utilizatori, înăuntrul acestui mediu virtual.

Dar Personas mai are un rol, în relație cu persoanele reale care sunt, de pildă, în cameră cu tine. Pentru ca o asemenea persoană să nu se simtă neglijată, cei care au creat dispozitivul s-au gândit la această întrebare: ce va vedea ea când utilizatorul are căștile pe cap?

Ei bine, dacă tu, utilizatorul, ești scufundat într-o aplicație, unei persoane din afară i se afișează pe ecranul exterior o ceață purpurie, ca un fel de norișor-amoebă care se tot mișcă.

Dar când tu, utilizatorul, vrei să fii atent și la exterior, acea persoană va crede că îți vede ochii. De fapt, ceea ce vede este o reconstrucție a ochilor tăi: sunt ochii tăi, dar prelucrați de softul aplicației. Deci, când se uită la tine și ai căștile pe cap, o persoană din exterior îți vede, în fapt, o dublură virtuală a privirii.

Însă și mai uimitor este că utilizatorul poate realiza o combinație a celor două stări: dacă el este scufundat într-un peisaj virtual și, totuși, vrea să și dialogheze cu o persoană reală, aflată în aceeași încăpere, atunci acea persoană îi poate apărea, blurată, "înăuntrul" acelui peisaj virtual. Ceea ce, inevitabil, creează o senzație de nefiresc, de fantomatizare, de uncanny.

Sintetizând, noul dispozitiv:

  • virtualizează ecranul (elimină actuala atingere);

  • transformă simțul văzului în canal de comunicare cu mașina (fiindcă privirea fixată transmite mesajul "asta e ceea ce mă interesează acum");

  • transformă simțul pipăitului în semn al unei decizii (pinch);

  • scufundă conștiința într-o realitate re-construită, fiindcă utilizatorul nu mai percepe decât dublura digitalizată a mediului în care trăiește;

  • transformă utilizatorul, în percepția celorlalți, într-o dublură a sa, fiindcă ei nu-i mai percep chipul real, ci chipul modificat prin virtualizarea ochilor;

  • oferă unei rețele impersonale nu doar datele biometrice ale utilizatorului, ci și felul unic în care acesta privește, în ce ordine privește și cum se modifică sub influența a ceea ce privește;

  • introduce fantome în conștiința utilizatorului de fiecare dată când acesta interacționează înăuntrul unei aplicații sau când amestecă virtualul cu realul.