Eram sceptic, prietenului cu care mă uitam la meci îi spuneam că Ibrahimovic e mult peste media naţionalei sale, şi de-aia n-au suedezii prea mari şanse, altui prieten îi scriam pe sms că Anglia n-are nici mijloc, nici atac, mă bazam pe repriza a doua a partidei cu Franţa, când Gerrard şi ai lui abia trecuseră în jumătatea adversă, şi-atunci, de nicăieri, ca o sonerie de telefon care te sperie dacă visezi în toiul zilei, căpitanul Angliei trimite o centrare de vreo 40 de metri, limpede ca lumina reflectată de o katana japoneză, iar în careu, între două pălugi îmbrăcate în galben-albastru, e doar necunoscutul cu nume de romancier, Carroll, poate unicul fotbalist englez cu frizură de samurai, şi el se înalţă cu trei capete peste adversarul direct, pluteşte pentru tunurile tuturor fotoreporterilor acreditaţi cum plutea Vasile Stângă peste apărările anilor ’80, şi apoi îşi suceşte capul perfect, o trimite în dreapta lui Isaksson, e 1-0, şi spectatorii îmbrăcaţi în tunici ca de templieri, albe cu cruce roşie, au prins iar încredere în the good old style - centrări pentru vârful care ştie să dea cu capul, însă suedezii îl au pe Zlatan, zis Ibra, pe cât de încrezut, pe atât de spectaculos, pe cât de egoist, pe atât de eficient, ce să-i faci - mă gândesc -, aroganţilor cu temei n-ai ce să le reproşezi, te enervează, dar te şi duc la triumf, iar nesimţitul ăsta de origine bosniacă tractează toată echipa după el, meciul s-a reluat de câteva minute şi el şutează de două ori din aceeaşi lovitură liberă, mingea ajunge la Mellberg, singurul fundaş central de la aceste Europene care devine vârf când vrea, pentru că poate, şi bărbosul, bătrânul, cocoşatul şi încăpăţânatul Mellberg egalează din 6 metri, şi nu numai că egalează, dar se mai duce în careu şi la următoarea fază, el şi încă doi de-ai lui rămân singuri cu Hart – inima incompletă din poarta Angliei, dar mingea pluteşte tot către el, către Mellberg, ăştia care pun suflet fac ei ce fac şi atrag realitatea, apoi o modifică, e 1-2, un fundaş neînduplecat a întors rezultatul, nu suportă gândul de a se întoarce acasă pe scut, el e Mellberg, nu un oarecare, numai că unul şi mai bătrân decât el, antrenorul Albionului, are o inspiraţie de lup de mare care le-a văzut pe toate, şi-l aruncă în luptă pe Theo Walcott, iar micuţul mijlocaş preia timona şi se strecoară printre lunganii cei galbeni ca Ulise printre Scyla şi Caribda, prinde mai întâi un şut de la marginea careului, 2-2, cine-ar fi crezut că englezii n-au uitat să fie invincibili, şi apoi tot el scapă pe dreapta şi-i trimite lui Welbeck, care până acum s-a străduit fără să impresioneze, dar, ia uite, îi iese un călcâi cu spatele la poartă, o agaţă fără să ştie ce va fi şi unde se va duce, şi mingea ţopăie uşurel pe lângă Isaksson, templierii din tribune i-au acoperit pe vikingi, e 3-2, Welbeck poate să-şi caute biograf pentru golul ăsta, englezii pot să-şi caute încrederea pierdută, pentru că în meciul următor va intra şi Rooney, n-am să mai pot zice că n-au atac, dar nu de englezi mi-e mie acum, ci pentru că ştiu că-mi va fi dor de lipsa de îndoieli a lui Ibra, samuraiul balcanic devenit căpitan în regatul din nord, dar mai ales îl voi regreta pe cel mai viteaz luptător din această bătălie istorică, care acum se retrage cu capul plecat, ştie că a fost ultima lui şansă de a striga despre victorie la întoarcerea acasă, înfrângerea i se scurge prin barbă, fotbalul nu-i doar un sport, şi, în acest timp, undeva, într-o ţară străină, cineva îi scrie numele pe tastatură, literă după literă, pentru aducere aminte: M e l l b e r g.

*

Anglia – Suedia 3-2 (1-0). Au înscris Carroll, Walcott, Welbeck, respectiv Mellberg (2).

Nota meciului: 9.

Jucătorul meciului: Mellberg.

*