De ce a acceptat preşedintele ţării să fie naş de botez pentru fiul Prinţului Paul al României (cum se prezintă mai nou Paul Lambrino şi cum eşti nevoit să îi scrii numele dacă nu vrei să te trezeşti cu un proces pe cap)?

Nu cred în teoria gestului firesc, în “simpla creştinare” a unui nou-născut. E praf în ochi. Ar însemna că orice rumân care i-ar solicita lui Traian Băsescu să-i boteze copilul ar primi un răspuns afirmativ.

Decizia cu pricina este pe cât de stranie, pe atât de importantă. Mai întâi, pentru că la noi, la ortodocşi, relaţia dintre naş şi fin înseamnă, potrivit canoanelor, o înrudire spirituală mai mare decât cea de sânge: naşul devine părinte duhovnicesc al celui în numele căruia rosteşte Crezul şi în locul căruia se leapădă de cel rău.

Nu-mi fac iluzii că Traian Băsescu se va îngriji neapărat de viitoarea educaţie a băiatului botezat Carol Ferdinand (“al României”, dacă ar fi să ne luăm după tatăl său). Susţin însă – şi acum vine al doilea motiv – că hotărârea de a se lega în acest fel de Prinţul Paul (horribile dictu) este eminamente politică şi trebuie judecată în această cheie.

Să eliminăm din start prezumţia de nevinovăţie, şi anume posibilitatea ca şeful statului să nu fi cântărit implicaţiile gestului său. Chiar dacă această variantă ar fi, cumva, adevărată (ceea ce presupune o uriaşă naivitate, deci tinde către imposibil), asta nu l-ar scuti de răspundere, dimpotrivă. La urma urmei, orice manifestare publică a preşedintelui este şi trebuie interpretată politic. Printre altele, de aceea e plătită echipa de consilieri de la Cotroceni.

Bun. Odată asumat actul, să spunem că două sunt principalele sale mesaje. Unul li se adresează cetăţenilor României, în general, şi constă în legitimarea publică, de la cel mai înalt nivel statal, a controversatului personaj care se recomandă “PrinsPol”. Faptul că Traian Băsescu a fost de acord să-i năşească băiatul l-a făcut oarecum frecventabil pe vorbitorul de română cănită. (Folosesc termenul “oarecum”, fiindcă e o greşeală să sfidezi bunul simţ al oamenilor.)

Al doilea mesaj “emanat” de năşitul prezidenţial loveşte ca un buzdugan în poarta Palatului Elisabeta, acolo unde (încă) domiciliază Regele Mihai şi familia sa. (În aprilie, Guvernul a decis că RA-APPS nu-şi mai poate permite să achite cheltuielile de întreţinere a Palatului…). Ar fi fost de ajuns ca preşedintele să se afişeze cordial alături de Prinţul Paul pentru a transmite un semnal beligerant Casei Regale, darmite dacă i-a şi botezat copilul…

De ce a ales Traian Băsescu tabăra descendenţilor nelegitimi ai lui Carol al II-lea? (Aici e obligatorie altă paranteză, căci dosarul prin care Prinţul Paul ar putea deveni moştenitor al tronului e ţinut “la foc mic”, de ani de zile, în pronunţarea Curţii Supreme. Pentru orice eventualitate). Să fie din aceeaşi cauză pentru care, la începutul anilor ’90, Ion Iliescu îl expulza pe Rege ca pe un apatrid, dar îl primea cu zâmbetul până la urechi pe “dealer-ul de artă” Paul Philip Lambrino, zis şi Hohenzollern?

Ce rol joacă cel care, în 2000, candida la preşedinţie din partea fantomaticului său Partid al Renaşterii Naţionale, iar acum titrează pe propriul site, cu trimitere limpede la legea salică, “după 90 de ani se naşte primul Prinţ Moştenitor al României” ? Oricine pune majuscule când vrea în ţara asta?

P.S. Căutând mai multe informaţii despre Prinţul Paul, am dat de o poveste hollywoodiană, atât la propriu, cât şi la figurat. Ştiaţi că soţia sa, Lia (Triff, pe numele de fată românesc), a fost a cincea (dar nu şi ultima) nevastă a unui celebru avocat american, Melvin Belli, supranumit “Regele ofenselor”, care i-a apărat, printre alţii, pe Jack Ruby (asasinul lui Lee Harvey Oswald), Muhammad Ali sau Rolling Stones, şi care a strâns o avere de sute de milioane de dolari din procesele în care a pledat?

*