Poţi să-ţi imaginezi cum va fi lumea peste 46 de ani, se întreba un prieten pe Facebook, reamintindu-ne că, în urmă cu 46 de ani, de Sfântul Ilie, un om păşea pe Lună,

şi uite că lucrurile se potrivesc cumva, într-un fel provocator, pentru că sunt câteva zile de când încerc să-mi închipui cum va arăta lumea peste câţiva ani, mult mai puţini decât cei 46,

m-a stârnit o “dezvăluire” a fondatorului Facebook, Mark Zuckerberg, care a spus recent că “într-o zi, utilizatorii vor putea să-şi trimită gândurile unul altuia”, adică “te vei gândi la ceva şi, dacă o să vrei, prietenii tăi vor recepţiona şi experimenta imediat acel gând”,

şi-am vrut să înţeleg cum se va realiza aşa ceva, nu cred că e o declaraţie să se dea mare – nu e spusă să-i crească lui cota sau să sporească faima reţelei pe care a inventat-o –, e limpede că se lucrează pentru acel scop,

sună spectaculos, spectaculos şi înfricoşător, suntem în 2015 şi, în scurt timp, foarte scurt la scara istoriei, vom putea comunica telepatic, şi nu numai atât, telepatia asta va fi “captată” şi direcţionată prin internet,

deci, cum se va întâmpla concret?, mi-am zis, şi mi-am adus aminte că, în urmă cu un an şi ceva, acelaşi Zuckerberg anunţa că Facebook cumpărase compania care a ajuns cel mai departe cu tehnologia realităţii virtuale, Oculus Rift – de la latinescul oculus, ochi, şi englezescul rift, ruptură, o să revin la acest nume –, companie al cărei produs de bază va fi lansat în septembrie, anul ăsta,

e o cască prin intermediul căreia vei pătrunde în universul jocurilor, dar vei putea, la fel de bine, să vezi şi să auzi ce-ţi va pune la dispoziţie orice om cu care vei intra în contact, va fi un sharing de experienţe şi, la limită, de minţi (Asimov ar fi mândru de hologramele lui),

dar tot n-ar fi de ajuns pentru telepatie, că una e să te joci în reţea cu un necunoscut de pe alt continent, să-i vezi fotografiile din concediu sau să-i vizitezi virtual locuinţa, şi alta ar fi să-i transmiţi direct un gând, fără vreun gest sau vreun click, lipseşte ceva, deci,

trebuie ca sistemul să aibă acces la creierul tău,

trebuie ca, în secunda în care decizi “îl las pe X să afle ideea care tocmai mi-a trecut prin cap”, acea idee să şi apuce pe drumul invizibil al lui Oculus Rift, altfel nu poate avea loc o comunicare nemediată, altfel n-ar fi telepatie,

şi-atunci e nevoie de ceva care să fie deja înăuntrul fiinţei tale, e nevoie ca tot ceea ce eşti tu, sinele care niciodată până acum nu a fost accesibil vreunui străin, intimitatea ta ultimă, de om, să poată fi conectată la reţea, cumva,

da, se poate şi asta, numai să fii de acord,

se numesc nanoboţi şi sunt dispozitive de mărimea unei molecule, adică 10 la puterea minus 9, pe acolo ne învârtim, se folosesc deja în medicină, de pildă pentru analize de sânge sau pentru a regla enzime, dar vor putea fi trimişi în creier şi în capilare, cu siguranţă vom fi încântaţi de ipoteza că ne vor prelungi viaţa, că ne vor vindeca de cele mai cumplite boli,

şi, cu un drum, ne va atrage irezistibil posibilitatea de a vorbi la distanţă fără vorbe, că asta ne interesează acum, aceşti nanoboţi vor capta orice “tresărire” a sistemului nervos, orice legătură care ne va ilumina sinapsele, şi, pentru că fiecare e dotat cu  un micro-micro-micro-cip, informaţia culeasă va fi recepţionată instantaneu de un server,

şi uite-aşa, conectând culegătorii de date din cele mai ascunse zone ale minţii şi trupului cu casca realităţii virtuale şi, deci, cu internetul, în câţiva ani va fi posibilă telepatia,

uite cum nu mai pare imposibil de conceput, uite cum, brusc, capătă alt înţeles şi Oculus Rift, “ruptura ochiului”, va fi o ruptură de nivel în modul în care ne percepem ca oameni,

ne vom vedea minţile unul altuia, la propriu, şi nu numai că ni le vom vedea, dar ni se va părea megacool şi trendy şi awesome să ni le dezvăluim, să ni le expunem în reţea, să ni le expediem “în privat”,

aşa cum, astăzi, orice trăim ni se pare demn de a fi postat, de la banala farfurie cu mâncare până la banala pisică pe care o mângâiem, tot la fel atunci ni se va părea remarcabil să ne “şeruim” gândurile, fizic, fiziologic, anatomic, nici nu ştiu cum să mai zic,

de-aia futuriştii vorbesc despre “imersiune”, va fi o scufundare comună în reţeaua neuronală a omenirii, axonii puşi la un loc vor crea comunicarea totală, vom experimenta inclusiv mirosuri şi atingeri, pentru că nanoboţii vor “acoperi” toate simţurile,

întrebarea e ce vom face cu acest share complet – îl vom folosi ca să fim mai buni?,

şi mai sunt nişte întrebări – câţi vor alege să nu participe, cine va rămâne deoparte, cine va fi mai normal, telepaticii sau “obtuzii” (şi uite, iarăşi, cum cărţile creează viitorul, cum ficţiunea furnizează realitate), va mai exista “normalitate”, vei putea să refuzi implantarea cu nanoboţi, să laşi telepatia pe seama altora, se vor isca, oare, războaie între reţelari şi excluşi, ca-n “Hesperus”-ul lui Culianu?,

oare vei putea să-ţi vezi de viaţă?, să nu cazi în fascinaţie – cum să nu fii fascinat de toate astea?,

cum te vei apăra, mă întreb, dacă vei ţine la ale tale şi la misterul cu care eşti dăruit, fiindcă, la urma urmei, ne îndrăgostim mai ales de secretele pe care le întrezărim în cineva (de-aia e frumos să păstrezi dintre ele şi să tot scoţi câte unul, să ţină o viaţă),

şi uite-aşa mi-am mai amintit ceva, de o carte şi de un termen nou, gevulot, lansat de scriitorul de SF Hannu Rajaniemi, un fel de cloud, un fel de ceaţă cuantică, hai să zicem un halou informatic, un “protocol” care ne înconjoară persoana, cam ăsta e gevulot-ul (cuvânt preluat din evreiescul pentru “limită” sau “frontieră”),

gevulot e viitorul de dincolo de telepatie, dacă tot mergem într-acolo, e un dispozitiv care intermediază relaţiile şi întâlnirile dintre oameni, poţi să-l închizi, şi nici măcar chipul nu ţi se vede, poţi să-l deschizi puţin şi să dezvălui, de exemplu, doar cum te cheamă şi cu ce te ocupi, poţi transmite interlocutorului numai o amintire din copilărie sau, la limită, poţi să-l laşi să te citească pe de-a întregul, să afle că îl urăşti sau că îl iubeşti, să-ţi descopere tainele şi vulnerabilităţile,

şi-atunci – vă întreb – vom ajunge, oare, fiinţe izolate şi perpetuu reticente, umblând cât e nevoie la gevulotul personal, arătându-ne celorlalţi cât să nu intervină ameninţarea, ca şi cum am manevra butonul de volum al bătrânului televizor cu lămpi, cel la care părinţii noştri priveau uimiţi cum Armstrong coboară pe Lună, de Sfântul Ilie, în ziua aceea când măcar un om, undeva, pe planetă, unul, cu certitudine, trebuie să se fi gândit cum o să arate lumea peste o vreme, să zicem peste 46 de ani, pe care corpuri cereşti vor mai fi aterizând oamenii până atunci?,

sau ne vom da seama că nu ne-am mai dus într-acolo, spre stele, în căutarea altor vietăţi, ci încoace, tot mai încoace, tot mai înăuntru, spre secretele din minţile noastre, ca şi cum ne-am muşca, la infinit, coada?

*