“Abia acum fisura aceea, după atâţia ani, mi s-a redeschis. Şi aşa am început să mă gândesc la lucrurile care n-au fost făcute, e un bilanţ dificil, dar necesar, uneori îţi poate oferi chiar o stare de uşurare, un fel de bucurie copilărească şi gratuită. Şi din acelaşi motiv şi cu aceeaşi bucurie copilărească şi gratuită m-am apucat în consecinţă să mă gândesc şi la cărţile pe care nu le-am scris niciodată şi despre care ţi-am povestit cu aceeaşi minuţie ca despre călătoria pe care n-am făcut-o la Samarkand. Ultima pe care n-am scris-o, şi ultima despre care ţi-am povestit, se intitula Căutându-te şi avea ca subtitlu “O mandala”. Subtitlul se referea la căutarea personajului, în sensul că parcursul lui este concentric, în spirală, iar personajele, după cum ştii, nu erau ale mele, le furasem dintr-un alt roman. Ştii, găsisem aproape insuportabil că romanul acela dezamăgitor şi plin de fantasme vesele se termină fără ca ambii protagonişti, el şi ea, să se regăsească. E posibil ca el, care exhibă un sarcasm ascunzând în realitate o melancolie incurabilă, şi ea, atât de generoasă şi pătimaşă, să nu reuşească să se întâlnească vreodată, de parcă autorul ar fi vrut să-şi bată joc de ei şi să se bucure de nefericirea lor? Şi apoi, mă gândeam, în realitate, ea nu dispăruse deloc, cum voia autorul să ne facă să credem, nu ieşise deloc din peisaj; dimpotrivă, după mine, era bine pusă în evidenţă, chiar în centrul tabloului, şi nu se vedea tocmai pentru că era prea în evidenţă, ascunsă sub un detaliu, ba chiar ascunsă ei înseşi, ca scrisoarea furată din Poe. Şi de aceea l-am pus pe el să-şi caute iubita, cerc după cerc, şi pe când cercurile se strângeau tot mai mult, ca în mandala, el a izbutit să ajungă în centru, care era chiar sensul vieţii lui, adică s-o găsească.” (“Cărţi nescrise vreodată, călătorii nicicând făcute”, în volumul “Se face tot mai târziu”, de Antonio Tabucchi, traducere din italiană de Mihai Minculescu, Editura Polirom, 2006)
*
Un bărbat îi scrie unei femei. Sau poate nu uneia, ci tuturor femeilor din viaţa lui. Nu-i scrie să-şi declare, nici să-şi confirme dragostea, nu o face pentru un viitor imaginat, ci pentru cum ar fi putut fi, dacă ar mai fi fost. Ca “pădurile” lui Blaga.
“Se face tot mai târziu” e o cutie cu 17 scrisori de dragoste ale unor bărbaţi (sau ale unuia singur) şi cu încă una, a unei femei, ultima, dedesubt, după ce le parcurgi pe toate celelalte. Iar ele (sau ea) nu le vor primi niciodată, pentru că el (sau ei) le scriu doar pentru a recompune cumva intervalul care a trecut de când. Un post scriptum care, atunci, n-a mai fost adăugat niciodată, dar pe care timpul l-a copt ca adevăr final.
De ce lucrurile se pot spune mai uşor în scris şi când e prea târziu? Bărbaţii au nevoie să-şi lămurească, limpezească, explice, reconstituie, completeze ceea ce au trăit. Scrisoarea ca post-dragoste. Dragostea ca post-scrisoare. Povestea a ceea ce a fost umple spaţiile când nu e nimic. Iar apoi, ea, ultima, pentru că nu mai ştie nimic despre el, nici măcar o scrisoare, începe să-l caute.
*
Comentarii