Între condamnarea anticomuniştilor teoretici şi osanalele dezgustătoare de la Postumitatea TV, Adrian Păunescu a împărţit, din sicriu, România în două, aşa cum numai alegerile prezidenţiale o mai făcuseră. Mi-e dor de nişte nuanţe, aşa că, dacă vă aşteptaţi la o execuţie sau, dimpotrivă, la o căinare a poetului, nu are rost să citiţi rândurile de mai jos.

Tăcerea. “În asemenea momente, ţăranii tac”, a rezumat grozav Tudor Gheorghe. Din nefericire, am pierdut acea simplitate a jelaniei. Dacă ai dispreţuit pe cineva, dacă i-ai fost adversar ori chiar duşman, primele ore şi zile de după moartea sa nu sunt ocazia potrivită pentru ca tocmai tu să-i evaluezi viaţa. Măcar din respect faţă de durerea familiei, istoria şi verdictele pot să mai aştepte.

Iar dacă eşti creştin, atunci ar trebui să crezi şi că, în acele momente, sufletul celui “adormit” vede ce e pe pământ. Şi, înspăimântat de această absenţă prezentă, să taci.

Viaţa în trecut. Funeraliile lui Adrian Păunescu ne-au arătat, mai clar decât orice studiu sociologic, că există o felie de populaţie – oameni cu vârste diferite, de la tineri la moşnegi – care trăieşte mental în anii ’80, influenţată definitiv de propaganda comunistă sau de amintirile pe care ea le-a lăsat în familii.

Naţionalismul orizontal, al lamentării înfrânte, nevoia de a găsi vinovaţi pentru implacabil, o prăfuire patetică, autoamăgirea şi pierderea lucidităţii valorice sunt tot atâtea semne pentru incapacitatea sau, mai grav, pentru lipsa dorinţei de a prinde prezentul din urmă. Pentru aceşti oameni, viitorul nu poate părea bun decât dacă seamănă cu acel trecut. Şi, totuşi, nimeni nu are dreptul de a le ignora alegerile. Ei nu sunt mai puţin români decât alţii.

*

Textul integral poate fi citit aici.