Strategia anti-rachetă a Pentagonului. Ce trebuie să ştim

“Protejarea Statelor Unite faţă de un posibil atac cu rachete balistice este o prioritate esenţială a securităţii naţionale. Avem de-a face cu o ameninţare crescândă la adresa trupelor, a aliaţilor şi partenerilor noştri.”

Aşa începe scurta prefaţă – semnată de secretarul american al Apărării, Robert Gates – a unui raport de 60 de pagini în care se găsesc mai toate explicaţiile pe care autorităţile de la Bucureşti ar fi trebuit să le dea în legătură cu preconizatul scut anti-rachetă.

Raportul a fost întocmit de Pentagon după ce, în perioada martie 2009 – ianuarie 2010, experţii săi au întreprins o analiză detaliată a Apărării cu Rachete Balistice (Balistic Missile Defense – BMD), structură militară din care ar urma să facă parte şi bazele din România. Documentul este datat 1 februarie, deci a fost dat publicităţii cu doar trei zile înainte de vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tauscher care avea să se soldeze cu urgenta convocare a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

În textul Raportului sunt descrise cadrul strategico-militar, ameninţările la adresa SUA şi a securităţii globale, precum şi – ceea ce ne interesează în primul rând – planul de acţiune al Pentagonului până în 2020 în ceea ce priveşte apărarea împotriva rachetelor balistice.

Aceste detalii sunt necesare pentru a înţelege că, imediat ce respectiva analiză a devenit oficială, administraţia Obama a trecut la fapte. Iată, în continuare, câteva dintre cele mai importante prevederi din Raportul Pentagonului, pe care, repet, autorităţile române ar fi putut să le transmită publicului dacă ar fi existat răspundere instituţională şi o minimă bunăvoinţă. (Citatele traduse sunt cu litere italice, iar intertitlurile şi sublinierile îmi aparţin).

*

A. Cadrul şi priorităţile

Puteri zonale precum Coreea de Nord şi Iran continuă să-şi dezvolte rachetele cu rază lungă de acţiune, care vor constitui ameninţări la adresa SUA. Există o oarecare incertitudine privind momentul şi modalitatea în care acest tip de rachete balistice intercontinentale vor fi complet funcţionale, dar nu există nici o îndoială referitoare la ameninţările zonale. (…)

Urmând instrucţiunile preşedintelui SUA, această analiză a stabilit următoarele politici prioritare:

1) SUA vor continua să-şi apere teritoriul de potenţiale atacuri limitate cu rachete balistice.

2) SUA îşi vor apăra trupele desfăşurate în afara ţării de ameninţări cu rachete, protejându-şi în acelaşi timp aliaţii şi partenerii şi permiţându-le să se apere singuri. (pag. 8 )

Administraţia SUA a făcut publică în septembrie 2009 Abordarea Gradual-Adaptativă Europeană (European Phased Adaptive Approach – PAA), urmând recomandarea făcută preşedintelui de Pentagon ca planul anterior privind scutul anti-rachetă să fie revizuit.

În Europa, administraţia SUA este decisă să implementeze noua Abordare în cadrul NATO. (…) Administraţia intenţionează de asemenea să implice Rusia şi China în programul de apărare anti-rachetă. Împreună cu Rusia, SUA urmăresc o agendă mai largă, axată pe atenţionarea reciprocă şi rapidă privind lansările de rachete, precum şi pe o posibilă cooperare tehnologică şi chiar operaţională. (pag. 11)

B. Ameninţarea generală

Ameninţarea pe care o reprezintă rachetele balistice este în creştere şi probabil va deveni mai complexă în următorul deceniu. Această judecată, care aparţine Comunităţii de Informaţii, se bazează pe evenimente recente, cum ar fi lansarea în Iran, în decembrie 2009, a unei noi rachete balistice cu rază medie de acţiune care foloseşte combustibil solid. (pag. 16)

Astăzi, numai Rusia şi China au capacitatea de a lansa un atac de anvergură cu rachete balistice asupra teritoriului american, dar acest lucru e puţin probabil şi nu reprezintă un obiectiv pentru Apărarea cu Rachete Balistice (BMD). Cu Rusia, administraţia americană intenţionează să ajungă la un statut militar aflat în concordanţă cu relaţia lor de după Războiul Rece. (pag. 17)

C. Ameninţări zonale

Puteri zonale precum Coreea de Nord, în nord-estul Asiei, sau Iranul şi Siria, în Orientul Mijlociu, deţin rachete balistice cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune, care reprezintă ameninţări la adresa forţelor americane, a aliaţilor şi partenerilor noştri din zone unde SUA au trimis trupe şi menţin relaţii de securitate.

În 4-5 iulie 2006, Coreea de Nord a efectuat şapte lansări de rachete balistice care au fost aduse pe larg la cunoştinţa publicului. A testat cu succes şase rachete balistice lansate de pe dispozitive mobile, arătând că e capabilă să atingă SUA şi forţele aliate din Coreea de Sud şi Japonia. Ulterior, în 3-4 iulie 2009, Coreea de Nord şi-a testat din nou capacitatea de a ameninţa SUA, Coreea de Sud şi Japonia prin lansarea a şapte rachete balistice.
Coreea de Nord a pus la punct o rachetă avansată cu rază scurtă de acţiune, care foloseşte combustibil solid, şi dezvoltă o rachetă cu rază intermediară de acţiune care poate fi lansată de pe un dispozitiv mobil.

Iranul a construit rachete balistice capabile să lovească forţele americane, aliaţi şi parteneri ai SUA din Orientul Mijlociu şi din Europa de Est. (…) Desfăşoară un amplu program în acest sens şi a fost sprijinit în trecut de structuri din Rusia, China şi Coreea de Nord.

Agenţia de Informaţii a Pentagonului consideră că Iranul depinde încă de surse externe pentru multe componente şi materie primă; de exemplu, racheta cu rază medie de acţiune Shahab-3 este realizată pe baza rachetei nord-coreene No Dong. Iranul continuă să modifice această rachetă pentru a-i spori raza de acţiune şi eficienţa.

În 2004, Iranul a susţinut că a testat o versiune superioară a Shahab-3; declaraţii ulterioare ale unor oficiali iranieni sugerează că raza de acţiune a acestei rachete ar atinge 2000 de kilometri şi că Teheranul este capabil să treacă la producţia de serie. (pag. 18)

D. Intimidarea

Politica de intimidare (“deterrence”) este un instrument puternic şi SUA încearcă să-l întărească, însă, în situaţie de criză, ameninţarea cu un atac puternic se poate dovedi ineficientă împotriva acestor state.

Liderii lor ar putea ajunge la concluzia că, afişându-şi arsenalul de rachete, pot atrage SUA într-o confruntare dacă ridică tensiunea suficient de mult. Din acest motiv, sistemele americane de apărare anti-rachetă sunt esenţiale pentru întărirea intimidării zonale. (pag. 19)

La ora actuală, Statele Unite sunt protejate împotriva unui eventual atac cu rachete balistice intercontinentale, datorită investiţiilor făcute în ultimul deceniu în sistemul bazat pe Apărarea Terestră Intermediară (Ground-based Midcourse Defense – GMD). Acest sistem constă în rachete-interceptori aflate la Fort Greely (Alaska) şi la baza aeriană Vandenberg din California.

La sfârşitul anului fiscal 2010, SUA vor avea un total de 30 de interceptori tereştri (GBI – Ground-Based Interceptors), 26 la Fort Greely şi 4 la Vandenberg. Pentru a permite acestor sisteme să intercepteze cu succes rachetele inamice în partea mediană (mid-course) a traiectoriei lor, SUA folosesc radare pentru atenţionare timpurie amplasate în Alaska, California, Groenlanda şi Marea Britanie, sisteme radar aflate pe baze navale (distrugătoare Aegis, crucişătoare Aegis şi radare care operează în subbanda X), precum şi o sofisticată infrastructură de comandă şi control. (pag. 26)

E. Principiile abordării zonale

1) SUA vor întări arhitectura intimidării zonale. Aceasta trebuie să se bazeze pe relaţii solide de cooperare şi de împărţire a sarcinilor între SUA şi aliaţii săi.

2) SUA vor urmări o abordare gradual-adaptativă în fiecare zonă, care să se plieze pe ameninţările specifice acelei zone, ţinând seama de amploarea, scopul şi ritmul lor, precum şi de capacităţile cele mai potrivite desfăşurării de forţe. Acest obiectiv NU necesită o arhitectură globală de apărare anti-rachetă care să-i integreze pe aliaţi. În loc de aşa ceva, SUA vor crea structuri zonale care să beneficieze în comun de facilităţi militare puternice, croite pe măsura necesităţilor şi oportunităţilor din fiecare zonă.

3) Pentru că, în următorul deceniu, oferta de sisteme anti-rachetă din fiecare zonă nu va face faţă cererii, SUA vor construi dispozitive mobile, care vor putea fi deplasate dintr-o zonă în alta în situaţii de criză. (pag. 36)

F. Fazele Abordării în Europa

Potrivit noii Abordări, în Faza 1 (până în 2011), actualele sisteme anti-rachetă vor fi desfăşurate pentru a asigura protecţie împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă şi medie de acţiune. Faza 1 se va axa pe protejarea unor porţiuni din sudul Europei, prin folosirea unor nave maritime dotate cu sisteme anti-rachetă Aegis şi a unor interceptori (Standard Missile-3 Block IA). Această primă fază va include şi un radar avanpost, care, prin furnizarea de date timpurii, va întări apărarea Europei şi va contribui la capacitatea defensivă a teritoriului american alături de bazele din Alaska şi California.

În Faza a 2-a (până în 2015), capacităţile noastre vor fi consolidate prin folosirea unui interceptor mai avansat (Standard Missile-3 Block IB) şi a unor senzori adiţionali. Faza a 2-a va include interceptori tereştri de tip SM-3 în sudul Europei, pe lângă cei aflaţi pe baze maritime, ceea ce va extinde acoperirea şi asupra altor aliaţi din NATO.

În Faza a 3-a (până în 2018), acoperirea ce vizează ameninţarea rachetelor cu rază scurtă şi medie va fi îmbunătăţită prin amplasarea, în nordul Europei, a unei a doua baze terestre cu interceptori SM-3, precum şi prin upgradarea bazelor existente cu interceptori SM-3 Block IIA (aflaţi în faza de dezvoltare). Aceste evoluţii vor duce la protecţia tuturor aliaţilor NATO din Europa.

În Faza a 4-a (până în 2020) va fi pusă în funcţiune o nouă capacitate, împotriva unei potenţiale rachete intercontinentale lansate din Orientul Mijlociu. Această Fază va beneficia de încă o upgradare a interceptorului SM-3, denumită Block IIB. Toate cele patru faze vor presupune upgradări ale sistemului de comandă şi control al rachetelor. (pag. 37)

*

G. Cum funcţionează sistemul de interceptare

Raportul din care am extras citatele de mai sus, publicat pe site-ul Pentagonului, conţine şi o schemă simplă, dar foarte utilă pentru a înţelege funcţionarea aşa-numitului scut anti-rachetă.

1. Un senzor – fie radar, fie satelit – detectează lansarea unei rachete inamice şi transmite informaţia unei baze militare (maritime sau terestre) care este dotată cu interceptori.

2. Racheta inamică este urmărită şi supravegheată de sistemele de senzori.

3. Baza militară sesizată lansează o rachetă-interceptor ÎNAINTE ca propriul radar să detecteze ameninţarea.

4. Racheta inamică intră în raza de acţiune a radarului bazei.

5. Radarul corectează traiectoria interceptorului astfel ca acesta să lovească racheta inamică.

*

H. Mai e de lucru până la eficienţa unui scut anti-rachetă

Duminică, 31 ianuarie 2010, Departamentul american al Apărării a efectuat un test al sistemului anti-rachetă, care a eşuat din cauza unui radar amplasat pe o bază maritimă din Pacific. Racheta “inamică” a fost lansată de la un poligon al SUA situat în atolul Kwajalein din Insulele Marshall (nord-estul Australiei).
După circa 6 minute, o rachetă-interceptor a decolat de la baza aeriană Vandenberg din California, însă aceasta nu şi-a atins ţinta. Pentagonul a emis un comunicat în care susţine că testul a eşuat deoarece radarul de tip SBX “nu a funcţionat aşa cum era prevăzut”.

Interesant de menţionat: în Republica Insulelor Marshall este instalat radarul terestru care ar fi urmat să fie mutat în Cehia dacă Administraţia Obama nu şi-ar fi revizuit strategia anti-rachetă. Costurile acelei mutări s-ar fi ridicat la 500 de milioane de dolari.

Concluzii

1. Scutul din România ar deveni cea mai importantă bază terestră anti-rachetă situată în afara Statelor Unite.

2. Strategia anti-rachetă a Pentagonului se modifică în sensul dinamizării reacţiei imediate. În următorii 10 ani vor fi amplasate baze de interceptare terestre, care să poată fi mutate oricând şi care, împreună cu sistemele de pe baze navale, să se adapteze permanent diverselor ameninţări specifice.

3. Adevărata confruntare este una psihologică, în care conceptul-cheie devine “intimidarea”. Din acest motiv, este firească modificarea doctrinei militare a Rusiei: orice sistem anti-rachetă slăbeşte potenţiala forţă de intimidare a rachetelor altui stat.

4. Radarele mobile vor constitui un serios motiv de tensiune pentru România, deoarece eventuala lor amplasare aici va însemna posibilitatea de a monitoriza sisteme de comunicaţii nu numai ale Rusiei, ci şi ale altor state din zonă.

5. Gradul de securitate a teritoriului naţional pe care România l-ar atinge în cazul amplasării rachetelor americane ar fi comparabil, dacă nu direct proporţional, cu nivelul de pericol astfel creat, din simplul motiv că scutul ar deveni automat o ţintă majoră pentru eventualii inamici.

*

P.S. Pentru a înţelege mai mult despre istoria rachetelor, de la Hermann Oberth la scuturile anti-balistice, trecând prin jocul cu sumă nulă SUA-URSS, vă recomand şi acest text.