Un singuratic obsedat de filme, un regizor perfecţionist şi cu o ambiţie uriaşă, dar care rămâne un copil şi se ascunde în toate poveştile pe care le spune prin cinema. Acesta pare a fi Quentin Tarantino sau cel puţin aceasta e imaginea cu care rămâi după ce citeşti interviul său din cotidianul englez “The Telegraph”. (Articolul integral, din care am tradus câteva fragmente, e aici).

Tarantino 1

– “Toate filmele mele sunt dureros de personale. Cei care mă cunosc cu adevărat pot vedea asta. Când, într-un film, e vorba, să zicem, despre o bombă pusă într-un teatru, eu nu despre asta vorbesc de fapt… Şi nu e treaba mea să vă spun despre ce e vorba; treaba mea e să v-o ascund.”

– “Iubesc filmele, sunt cel mai important lucru din viaţa mea… Când eram copil, mama mă ducea mereu la cinema. Era mai ieftin decât să plătească o bonă. (…) Aşa se face că, la o vârstă mică, am văzut filme interzise copiilor, cum ar fi The Wild Bunch sau Deliverance. Mama credea că nimic din ce vedeam pe ecran nu avea cum să mă supere.”

– Tarantino a abandonat şcoala la 16 ani şi s-a angajat plasator la un cinema care difuza filme porno. Apoi a lucrat ani de zile, pentru salariul minim, la un magazin de închiriat casete video, unde avea timp să scrie scenarii şi să-şi imagineze cum va ajunge un mare regizor. “Faptul că nu m-am dat bătut este, poate, lucrul de care sunt cel mai mândru. Ştiam, pur şi simplu, că voi avea o viaţă neîmplinită dacă nu încerc încă o dată, şi încă o dată… Aşa că am continuat să muncesc şi, când am scris Reservoir Dogs, momentul sosise. Sosise momentul.”
Filmul a fost aclamat încă de la prima proiecţie, la ediţia ’92 a festivalului Sundance, creându-i lui Tarantino, la numai 29 de ani, o faimă de regizor ultra-talentat.

– Acum, la 46 de ani, Tarantino susţine că n-a scos pe piaţă nici un film care să nu îndeplinească acele criterii dure pe care şi le-a impus încă de la debut. “Dacă, peste vreo 30 de ani,un tânăr va vedea unul dintre filmele mele fără să ştie cine sunt şi îi va plăcea atât de mult încât să-şi dorească să mai vadă şi altceva făcut de mine, vreau să mă asigur că-i va plăcea şi următorul pe care pune mâna. (…) Pentru mine, o filmografie solidă e esenţială.”

– Tarantino locuieşte singur în Beverly Hills. N-a mai avut o relaţie de durată din 2006, de la despărţirea de Sofia Coppola (regizoarea filmului Lost in Translation), cu care fusese împreună timp de doi ani. “Am fost mai mult singur dintotdeauna, n-am avut fraţi, am fost crescut doar de mama, aşa că mă simt foarte bine doar cu mine însumi.” (…) Când citeşte o carte, îi ia de două ori mai mult decât altora, pentru că-şi imaginează încontinuu cum ar transpune-o în film…

– “Ziua în care nu voi mai vrea să dau totul pentru a face filme va fi ziua în care voi renunţa. Ăsta nu e un job cu jumătate de normă. Nu e o casă de vacanţă, nu e o a doua casă. E casa. E viaţa mea. Mă întreb mereu – îi ofer destul? Mă concentrez suficient? Îmi dedic suficient de mult timp filmului? Dacă eşti alpinist şi visul tău e să urci pe Everest, pe Fuji şi pe Kilimanjaro – asta faci. Nu mai există altceva. Când urci pe Everest, nu te gândeşti la facturi, la prietena ta sau la prostiile care-i interesează pe ceilalţi. Te gândeşti la Everest. Asta simt despre munca mea de regizor. Acum e vremea să fac filme. Acum, nu mai târziu. Nu altădată.”

*

Tarantino despre spectatori: “Simt că eu sunt dirijorul, iar ei, instrumentele din orchestră. <Râdeţi, râdeţi! Nu mai râdeţi! Nu mai râdeţi… Acum, fiţi înspăimântaţi! Cutremuraţi-vă!… Râdeţi!> Când un film are acest efect asupra mea, înseamnă că m-am simţit bine la cinema.”

Foto: commons.wikimedia.org