Cum se explică dorința de a anihila ceva? Și, mai ales, cum se explică dorința, nevoia, chemarea dominatoare înspre a anihila oameni – uneori chiar națiuni întregi?

Nu doar de a-i învinge pe acei oameni, nu doar de a-i supune, nu doar de a-i umili, nu doar de a-i omorî: nu. Ci de a le șterge viețile și lucrurile de pe suprafața pământului, de a-i transforma în neant, de a-i exclude cumva din tărâmul a ceea ce ființează.

Asta înseamnă că nu moartea consemnată stupid într-un ferpar, ci această aneantizare voită ar fi o adevărată “trecere în neființă”: o mutare într-un registru ontologic unde nimic nu (mai) este și de unde nimic n-ar trebui să (mai) răzbată – nici măcar amintirea numelui.

Deci, cum se explică atracția către neant, dorința de a nimici ceva, dar mai ales pe cineva?

Încerc să răspund acestei întrebări în continuare.

Pentru că neantul nu este, el nu poate conține nimic, deci înăuntrul său nu poate exista ceva care să ne stârnească. Asta înseamnă că atracția noastră către neant, impulsul de a anihila, are ca sursă fie o formațiune din propria conștiință, fie o entitate exterioară conștiinței, cum ar fi un demon.

În cazul din urmă, demonul, prin ispită, sădește tot o dorință, adică determină apariția în conștiință a unui “loc”, a unei reprezentări care apoi lucrează în sensul menționat, de a induce o chemare către distrugere completă.

Cu alte cuvinte, indiferent dacă prima cauză a acestei chemări este înăuntrul sau în afara omului, în conștiința lui se va forma oricum un complex de reprezentare (termen jungian) care, la un moment dat, va exercita o atracție atât de puternică, încât va prelua temporar controlul sinelui și va duce la manifestări de nimicire.

Voi denumi acest potențial “loc” din conștiință magneant – magnetul neantului.

Magneantul este acea formațiune mentală care, odată ivită în conștiință, ne atrage (din)spre neant, ne îmboldește să anihilăm, adică să reducem ceva sau pe cineva la (stadiul de) nimic.

Paranteză: magneantul pare a fi o dovadă ideală a neființei. Din moment ce omul e capabil să vrea cu toată ființa sa – și chiar să acționeze pentru – dispariția totală a ceva, în sensul maximal de transformare a acelui ceva în nimic, înseamnă că neființa se poate manifesta (cel puțin) la nivelul conștiinței, că neființa poate beneficia de reprezentare, că omul preschimbă cumva neființa pentru a o aduce la sine.
Adică nu numai că omul, precum Dumnezeu, creează, oarecum, din nimic – conștiința ca mecanism alchimic –, dar tocmai nimicul pare a fi, oarecum, causa finalis, rostul creației omenești. Oare cum?

Care sunt semnele exterioare că magneantul s-a activat în conștiința cuiva? Putem să vorbim despre o semiologie caracteristică unui prezumtiv nimicitor, despre un sindrom?

Răspunsul pe care-l propun vine din literatură și se numește Rogojin: e un personaj din romanul “Idiotul”, al lui Dostoievski, un bărbat care devine fascinat de o femeie întunecată (Nastasia Filippovna), dar care, neștiind s-o iubească altfel decât acaparator – posesiune și control –, ajunge să o ucidă: o anihilează ca să nu o piardă. Sfârșește prin a sfârși.

Iată câteva dintre atributele acestui personaj. (În paranteze, citate din roman).

  1. Are o ascendență marcată de violență nejustificată: vine dintr-o “tradiție” în care părinții își bat copiii sistematic și extrem – pur și simplu fiindcă nu știu altă cale.
    (“... între timp, taică-meu s-a prăpădit. L-a lovit damblaua. Să-i fie ţărâna uşoară, dar pe mine cât pe ce era să mă omoare în bătaie! Mă crezi, prinţe? Dacă nu fugeam, îmi venea de hac negreşit.”)

  2. Deși e conștient de răul pe care-l face, perpetuează această moștenire a agresiunii.
    (“Când am auzit vorba asta, m-am repezit la dânsa şi am snopit-o în bătaie. – Nu se poate! strigă prinţul. – Crede-mă, aşa a fost, rosti Rogojin cu glasul stins, dar cu ochii numai văpăi. O zi şi o noapte, şi încă o zi, am stat fără să mă mişc din odaia ei, fără să dorm, fără să mănânc, fără să beau; am stat şi în genunchi în faţa ei. «Chiar de-aş şti că mor şi tot nu plec, până nu mă ierţi; iar dacă pui să mă dea afară – mă înec; pentru că, ce mă fac eu fără tine?»...”)

  3. Capabil de “pasiuni mistuitoare”, comite natural și o seamă de gesturi mărețe. E totuna cu a spune că nu știe cum să-și gestioneze erosul – și de aceea ajunge aproape instantaneu “pe buza” nebuniei, ca o mașină de curse care, dacă e “călcată”, atinge în puține secunde viteze foarte mari.
    (“De-abia acum Rogojin izbuti să-şi dea seama de ceea ce se pe trece. O suferinţă de neînchipuit i se întipări pe obraz. Frângându-şi mâinile de disperare, scoase un geamăt din piept. – Lasă-te păgubaş! răcni el către prinţ...”)

  4. În sufletul lui are loc o continuă sfâșiere, ceea ce duce la instabilitate emoțională, la oscilații bruște între extreme: bunătate spectaculoasă și răutate înspăimântătoare.
    (“– Vezi bine! Chiar dacă te-am făcut să-mi dai crucea ta, pentru un ceasornic însă tot n-am să te înjunghii! bolborosi el abia desluşit, izbucnind apoi într-un râs ciudat. Dar în aceeaşi clipă, o schimbare neaşteptată se produse în el: o paloare de moarte îi acoperi faţa, buzele începură să-i tremure şi ochii i se aprinseră. Ridicând braţele, îl strânse pe prinţ cu putere la pieptul lui şi-i spuse cu glasul sugrumat de emoţie: – Ei bine, ia-o, dacă aşa vrea soarta! A ta să fie! Ţi-o cedez! Să-l ţii minte pe Rogojin!” – dialog cu prințul Mîșkin, după ce s-au făcut frați de cruce)

  5. Recunoaște neantul (când îl întâlnește) într-o altă persoană, iar această recunoaștere/oglindire îl seduce.
    (“Rogojin nu-şi mai putea lua privirea de la Nastasia Filippovna. Fascinat, o sorbea din ochi. Era în al nouălea cer. – Crăiasă, adevărată crăiasă! repeta el întruna, adresându-se la fereală celor din dreapta şi din stânga sa. E de-a noastră, aşa suntem noi, cei din tagma noastră! strigă el în neştire. Aţi văzut, şnapanilor? Straşnic! Care dintre voi ar fi în stare să facă aşa ceva, ai?” – fragmentul se petrece după ce Nastasia a aruncat în foc pachetul cu 100.000 de ruble.)

  6. Nu simte milă pentru persoana pe care vrea să o posede (generalizând, pentru obiectul dorinței). Cred că aceasta e condiția pentru ca anihilarea să se poată produce, pentru ca magneantul să se activeze în mintea sa.
    (“Nici dragostea noastră nu e la fel, ne deosebim în toate, continuă el cu glas scăzut şi după un minut de tăcere: dragostea ta e o dragoste de milă. Drept să-ţi spun, eu nu simt nici un fel de milă pentru dânsa. De altfel şi ea, sunt convins, nu simte pentru mine decât ură. În fiecare noapte o văd în vis cum îşi bate joc de mine cu altul şi, de fapt, ce să ne furăm căciula, aşa şi este.”)

  7. Intuiește că va ajunge să anihileze ceea ce iubește, ca și cum ar simți că acea versiune a viitorului este ineluctabilă.
    (“– Vasăzică, bulboana sau jungherul! îngăimă în cele din urmă Rogojin. Păi, tocmai de aceea se şi mărită cu mine, că se aşteaptă să piară de mâna mea! Într-adevăr, prinţe, se poate să nu fi ghicit până acum care e miezul lucrurilor?”)

Să rezumăm aceste atribute: depreciere de sine indusă prin violență încă din copilărie => furie acumulată genetic (în mai multe generații) => eros incontrolabil (dominația principiului plăcerii, ar zice Freud) => impredictibilitate generalizată => rezonanță doar cu neantul altuia (pericolul de a se declanșa oricând o oglindire infinită) => obsesie anti-empatică pentru obiectul dorinței => presimțirea aneantizării.

Sindromul Rogojin e paradoxal: ești „programat” să nimicești tocmai acel obiect – uneori, unicul obiect – care îți oferă un sens, care te ține în viață, care te definește prin oglindire. Sindromul Rogojin e o secare a fântânii din care bei și în care te reflecți, unica ta sursă de energie și reprezentare.

E o stabilire a identității prin non-identitate: devin nimicul pe care-l doream.

Foto: Pixabay.com

Asta e la nivel personal. Ce se întâmplă însă dacă sindromul Rogojin se extinde înăuntrul unei elite sau dacă, și mai grav, devine viral în rândul unei populații (fiindcă magneantul e setat să găsească alt magneant în care să se oglindească)?

Răspunsul pe care-l propun vine tot din literatură. În romanul “Punctul Omega”, al lui Don DeLillo, protagonistul este un bărbat, Richard Elster, aflat aproximativ la vârsta pensionării, un intelectual cu minte subtilă, de-acum retras, care a fost cooptat în grupurile operaționale de la vârful armatei americane pentru a conceptualiza ce produc acei militari:

“Ceea ce voiam era un set de idei în legătură cu niște lucruri trecătoare. (...) Lucrurile în război sunt trecătoare. Vezi ce-i acolo și apoi fii pregătit să vezi cum dispare. (...) Pentru asta mă aflam acolo, ca să le dau cuvinte și sensuri. Cuvinte pe care ei nu le foloseau, căi noi de a gândi și vedea.”

Elster este, deci, observatorul civil chemat să înțeleagă – și să formuleze cât mai simplu, ca într-un haiku – ansamblul de evenimente și decizii care e scopul și testul suprem al non-civililor: războiul.

Ideea sa – cea mai provocatoare idee a romanului, de altfel – este că omenirea a ajuns într-o fază de oboseală definitivă din pricina căreia, inconștient, e atrasă de eschaton, de terminarea a tot și a toate, de revenirea la o existență anorganică:

“Într-o zi le-am vorbit despre război. Irak e o șoaptă, le-am zis. Aceste flirturi nucleare pe care le tot avem cu vreun guvern sau altul. Mici șoapte, a zis. Îți spun, asta se va schimba. Urmează ceva. Dar nu asta ne și dorim? Nu cu asta ne este împovărată conștiința? Suntem cu toții demodați. Materia vrea să se debaraseze de conștiința de sine. Noi suntem mintea și sufletul care a devenit materia. E timpul să tragem obloanele. Asta ne mână acum.”

Ce înseamnă această propoziție esențială: “Materia vrea să se debaraseze de conștiința de sine.”?

Înseamnă că ne-am săturat de oglinzi și de oglindire, că nu mai vrem să știm de noi înșine, că magneantul vrea să preia controlul și să reducă totul la zero. Înseamnă că veșnica problemă filosofică “minte-corp” – cum e posibil să se nască în creierul omului ceva atât de minunat precum conștiința? – ar urma să fie soluționată prin întoarcerea efectivă la natură ca natură, prin renunțarea tocmai la ceea ce ne-a făcut să ieșim din rândul celorlalte viețuitoare.

Acesta ar fi punctul Omega, ca un fel de triumf al nihilismului – ca un abandon în fața cumplitei oboseli ce ne paralizează dorința de a mai lupta pentru semnificații. O chemare înspre a ceda non-vieții, înspre a transforma totul în ruine.

Și atunci: viralizarea sindromului Rogojin înseamnă, cred, inconștienta chemare către o materie lipsită de viață. E un fenomen care vine însoțit de expresii precum “îi urăsc pe toți”, “să îi radem de pe hartă”, eventual fiindcă “doar noi vom merge în rai”.

E o chemare a pietrelor, o chemare către pietrificare, dispariție și nivelare, să fie toate praf și pulbere, să ne întoarcem în țărână și țărâna să ne scape, o dată pentru totdeauna, de toate dilemele și de toate înfrângerile, de toată furia imposibil de urlat înafară, de toată lipsa de dragoste și de inutila strădanie de a înțelege.

“Vrem să se petreacă... Gândește-te. Am depășit cu totul stadiul de ființe”, îi zice Elster tânărului care-i tot pune întrebări, care tot vrea să afle cum era acolo, între acei oameni care mută doar numere pe o hartă, și cum va mai fi aici, pe lumea asta, dacă acei oameni nu se opresc pentru câteva clipe, să pună în cuvinte războiul, să înțeleagă ceea ce fac și, poate, de ce nu, să scrie un haiku.

Notă. Romanul "Punctul Omega" a apărut în 2012 la editura Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu.