La fel ca în fizică, unde trecerea de la o stare de agregare la alta atinge obligatoriu un punct critic, tot așa cred că se întâmplă în mințile noastre când ne subordonăm unei cauze egoiste.

Un exemplu: care e punctul critic în care mărturisirile cuiva, legate de boală, suferință sau eșec, se transformă în "prea mult"? Cum se explică mutarea audienței sale de la "cât curaj are X să se arate vulnerabil" la "m-am cam săturat de problema lui X"? Când se preschimbă starea de admirație în senzație de prost gust?

Al doilea: care e punctul critic în care argumentarea unei idei, construită episodic în rețea, își pierde forța de convingere inițială? Și de unde nevoia de a insista pe aceeași temă, ca și cum contra-argumentele celorlalți ar fi un lujer de pe care trebuie să retezi toți spinii? De unde iluzia că poți rămâne constant seducător?

În fine, exemplul trei: care e punctul critic în care un jurnalist devine activist sau procuror virtual? Cum se explică metamorfozarea unui om cu firești neîmpliniri personale – dependențe, depresie, relații pasagere – într-un monument de certitudini cu privire la soluții colective? De ce căutarea și comunicarea adevărului nu îi (mai) sunt îndeajuns, de unde vine disperarea de a i se face voia, de a obține o victorie definitivă – demitere, condamnare, poate chiar un pluton de execuție?

În comparație cu structurile invizibile ale materiei, ceea ce se întâmplă în cele trei exemple arată oarecum invers. Procesul nu duce la o nouă ordine, ca în tranziția de la starea lichidă la starea solidă, ci la o aglomerare și la o abundență a detaliilor irelevante: naturalețea e înlocuită cu încrâncenarea – ca o zgândărire, cu succes, a răului.

De ce? Răspunsul la care am ajuns este acesta: apare o hiper-intenție. E termenul lansat de Viktor Frankl pentru o intenție excesivă, adică atunci când ne străduim prea mult să demonstrăm ori să realizăm ceva.

Atitudinea bună, deci, pare a fi aceea în care un demers individual, orice demers, este oprit înainte de pragul unde riscă să silească pe altcineva.

E ca și cum ni s-ar transmite să nu ne atașăm prea tare de nici o idee și de nici un proiect, chiar dacă simțim că ne definesc, să lăsăm orice reușită să-și adauge singură cercurile concentrice și chiar să limităm sinceritatea publică, fiindcă o mulțime formată preponderent din necunoscuți nu are cum să proceseze o experiență personală, iar secretele proprii pe care vom reuși să le păstrăm fac tot farmecul identității.