contradictii

Nu-l cunosc. Nu ne-am întâlnit şi n-am vorbit niciodată la telefon. L-am rugat să-şi scrie povestea pentru blogul meu, după un comentariu în care spunea că tocmai reuşise să îşi mute familia într-o ţară din Vest şi scăpase de greul formalităţilor. Mi-a răspuns în urmă cu câteva zile, cerându-mi doar să-i păstrez anonimatul pentru cititorii blogului. Iată textul.

*

“Mă consider un favorizat al soartei. Am făcut carte cât pentru două vieţi şi am avut parte de multă diversitate în activitatea mea postuniversitară. Datorită licenţelor dobândite, pot lucra aproape în orice domeniu tehnico-economic. Am preferat să păstrez însă o componentă IT în orice fac. La ora actuală, sunt consultant pentru o bancă din România. Încă.

În cei peste 15 ani de activitate, am reuşit să călătoresc mult. De loc sunt din Braşov, dar dorinţa de independenţă faţă de părinţi m-a determinat să plec la Bucureşti, la studii, înainte de 1990. Ai mei m-au înţeles şi m-au susţinut. Pentru studii, Bucureştiul a fost OK. Anii democraţiei tinere, naivitatea tinereţii, boemia studenţiei. Adevăratul Bucureşti l-am descoperit după ce am terminat. După doi ani de Rahovei – tramvaiul 32, muncă prin birouri care mai de care mai ciudate, am decis să revin la Braşov. M-am angajat consultant la o firmă cu multe contracte în străinătate, iar mai apoi mi-am făcut propria firmă de consultanţă. Nu câştigam fabulos, dar a fost suficient cât să îmi cumpăr un apartament. Şi nu din primul an.

În urma călătoriilor datorate serviciului, a încolţit ideea că aş putea rămâne acolo. Dincolo. Nu am rămas. Sincer, credeam încă în steaua României. Credeam încă în puterea noastră de a ne reveni. Din cauza asta am amânat ani de zile decizia de a rămâne dincolo. Dar fiecare întoarcere acasă reprezenta o mare dezamăgire. Diferenţa între acolo şi aici era din ce în ce mai mare, atenuată doar de faptul că eram cu cei dragi.

Apoi m-am căsătorit. Situaţia a fost de aşa natură încât a trebuit să vând tot la Braşov şi să revin la Bucureşti. Mi-am schimbat şi serviciul, preferând un post mai degrabă de birou unuia de teren. Mi-am zis că al meu copil merită un tată mai des pe acasă decât prin deplasare. Dar realitatea din jur m-a îngrozit. Mârlănia stradală, impotenţa sau nepăsarea autorităţilor şi a cetăţenilor în faţa situaţiei existente, cât mai ales evaluarea mercantilă a oricărei acţiuni m-au demoralizat. În numai doi ani, toate speranţele mele în puterea României de a se regenera au dispărut.

Iniţial, am acuzat Bucureştiul, dar călătorind prin ţară am remarcat acelaşi lucru, la o scară diferită, nu neapărat mai mică. Cele mai dureroase observaţii erau blazarea şi derâderea că nu reuşeşti să te adaptezi sistemului. Când copilul mi-a spus că cel mai bun român e Gigi Becali, pentru că e puternic şi are bani, afirmaţie însoţită de un pumn fluturat, mi-a căzut cerul peste cap.

Aceasta a fost esenţa societăţii româneşti, extrasă de un copil de 5 ani. Acesta a fost semnalul de alarmă. A fost momentul în care mi-am dat seama că acele speranţe au devenit nostalgii. Mi-am dorit să plec. Undeva unde vecinii te salută, undeva unde trenul vine la timp, undeva unde mersul pe bicicletă nu este o raritate, undeva unde mita e o raritate, undeva unde personajele stranii nu sunt simboluri ale societăţii.

Am avut noroc că soţia m-a înţeles. În urma unei călătorii în Europa Germanică, am hotărât că poate ar fi mai bine dacă ne-am stabili acolo, cel puţin temporar. Planul stabilit a fost relativ simplu. Ţinând cont că şansele ei de a găsi un serviciu erau mai mici decât ale mele, am făcut tot posibilul pentru ca ea să-şi găsească prima de lucru.

A durat destul de mult (circa un an), dar… am reuşit. Sute de CV-uri, vreo patru interviuri. Atuul ei major a fost că lucrase prin companii foarte cunoscute pe plan internaţional şi vorbeşte bine câteva limbi străine, un pic mai multe decât media. Partea cu permisul de muncă i-a revenit angajatorului (şi pot spune că a durat aproape 2 luni), iar cea cu permisul de rezidenţă nu mai e o problemă în zilele noastre.

Ne-am mutat la socrii mei, am închiriat apartamentul, am vândut maşina şi am plecat împreună acolo pentru a o instala. Mi-am luat concediu trei săptămâni în august, gândindu-mă că voi avea de luptat cu o caracatiţă birocratică. Surprinzător, autorităţile locale s-au mişcat mai repede decât ne aşteptam, fiind de o amabilitate şocantă.

Într-o singură săptămână aveam: apartament mare închiriat, acte depuse şi parţial aprobate, copil înscris la şcoală, toate contractele cu furnizorii semnate, ba chiar şi o întrevedere cu primăria locală pentru a ne face o prezentare generală a localităţii. Permisul ei de rezidenţă a venit după o lună de la cerere.

Eu mă voi alătura lor în scurt timp, estimez că pe la jumătatea anului viitor. Prefer să termin cu bine tot ce mai avem pe aici şi să îmi găsesc ceva de lucru. Până atunci, Skype zilnic şi avion la fiecare sfârşit de lună.

Reacţiile cunoscuţilor noştri au fost împărţite. Unii au început să vadă în această mişcare o soluţie alternativă la preocupările lor. Alţii ne condamnă. Alţii ne întreabă dacă nu ne e greu fără cei apropiaţi. Pentru fiecare avem răspunsuri.”

*

Foto: Valentin Vieriu