Abia acum, când vreau să scriu şi nu ştiu cum să încep, mi s-a pus boţul în stomac. Ieri, nu l-am avut. Nu înţeleg de ce, dar nu l-am avut. Să vă povestesc…

– Vineri seară, am lucrat vreo cinci ore pe un material de vreo 10.000 de semne pentru presa.nu, despre temele originale din viziunile politice ale celor trei candidaţi cu şanse la Preşedinţie. Le-am citit programele şi am ales câte trei idei care se adresează unor grupuri foarte mari de populaţie. Am terminat textul pe la miezul nopţii. Nimic nu e întâmplător.

– Sâmbătă, am intrat pe messenger pe la ora 11. Voiam să aflu unde urma să se desfăşoare dezbaterea dintre Antonescu şi Băsescu. Mă gândeam să particip şi apoi să scriu pe blog, sau măcar să fac fotografii la intrare, dat fiind că nu am nici o legitimaţie de presă valabilă. Se vehiculau două variante pentru locul întâlnirii  – Aula Magna a UBB şi hotelul Opera Plaza.

– La 12 fără 10 i-am dat un sms lui Robert Turcescu. Citisem că el ar putea fi moderatorul întâlnirii şi, în buna tradiţie românească, m-am gândit să-l rog “să mă bage” şi pe mine. N-am mai apucat: mi-a răspuns că în acea seară avea programată o ediţie specială, la Realitatea, şi că n-are cum să le facă pe amândouă.

– Către ora 13 a devenit limpede că întâlnirea urma să aibă loc la Opera Plaza. O prietenă mi-a spus că se va intra pe bază de listă întocmită de SPP. Începeam să mă dezumflu. În definitiv, nu era nici un capăt de lume dacă nu participam…

– La ora 13.20, când tocmai făcusem rost de un număr unde se putea suna pentru acreditări şi mă pregăteam să încerc, primesc sms de la un număr pe care nu-l aveam la “Contacte”: “Sînt Sever Voinescu, mă poţi suna urgent?”.

– A durat cam un minut. Poate două. Am luat decizia pe loc, la telefon. (Pavić “al meu”, sârbul care scrie visând, spune undeva, în “Ultima iubire la Ţarigrad”, că, dacă eşti într-o mare cumpănă, alegerea bună e cea de care ţi-e teamă. Aşa am făcut.)

– Ce mi-a spus Sever Voinescu – în timp ce eu nu conteneam să mă mir, în sinea mea, de felul misterios în care Doamne-Doamne croieşte destinele? M-a rugat să moderez eu, că staff-urile celor doi nu s-au înţeles asupra niciunui alt nume şi că, dacă refuz, s-ar putea ca dezbaterea să nu se mai desfăşoare, pentru că există şi acest interes.

– Şi am zis “da”. Mai mult mie însumi, mai mult copilului din mine i-am spus “eşti om mare, du-te!”. (Acum, când scriu, îmi fuge gândul la Steinhardt şi la tatăl lui…). Am zis “hai s-o facem” şi, în acelaşi timp, mă uimea cum, exact cu o seară înainte, le citisem programele, deci aveam ce să-i întreb. Şi mă onora, de ce să n-o spun, că fusesem acceptat de ambii candidaţi. Nu muncisem degeaba.

– “O şansă pe care s-ar putea să n-o mai ai niciodată” – şi la asta m-am gândit. Cine ar fi dat cu piciorul? Ştiam ce să întreb, eram soluţia de avarie şi voiam să fiu mai tare decât propria-mi teamă. Acestea au fost motivele.

– Şi, da, recunosc, şi trebuie să ştiţi, n-am mai făcut niciodată aşa ceva. Şi nu numai că nu aveam nici o experienţă în a modera o discuţie transmisă în direct, dar, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, refuzam mai toate invitaţiile de a participa ca invitat la dezbateri televizate. La “Cotidianul”, mai ales, le-am scos peri albi colegilor mei Aurelian Amurăriţei (publisher) şi Livia Moisii (brand manager) cu încăpăţânarea mea de a nu apărea “pe sticlă”.

– Pentru că nu mă simt în largul meu, pentru că vorbesc (prea) rar, pentru că nu sunt un tip conflictual, pentru că n-am replică spontană. Nu cred că sunt bun la tv. Îmi place să rumeg o propoziţie înainte de a o arunca. Mi se potriveşte ziarul. Şi blogul. Şi, totuşi, am acceptat. Judecaţi-mă.

– Am ajuns la hotel pe la 14.10. În taxi, nu mai conteneau telefoanele şi sms-urile. “- Tu moderezi? Şi ce să scriu, că eşti blogger?”. “- Da, blogger şomer, aşa să scrii”. Un şomer a moderat prima dezbatere în direct dintre doi candidaţi la prezidenţiale. Teoria conspiraţiei să ia o pauză.

– Purtătorii de cuvânt ai celor doi candidaţi nu mi-au impus nimic. Nici o întrebare. Am convenit doar că fiecare va avea: 1) dreptul de a-şi formula poziţia privind tema despre care s-a pronunţat celălalt, 2) trei minute pentru a-şi expune viziunea despre educaţie şi 3) o întrebare de final adresată rivalului. În rest, m-au lăsat să întreb ce vreau. Sincer, nu mă aşteptasem la o asemenea libertate. Au fost de acord chiar să renunţe la alte trei minute pentru viziunile privind economia, când le-am spus că schimburile de replici ar fi mai dinamice. Remarcabil. Cu adevărat remarcabil. Doi candidaţi curajoşi.

– Am cerut 50 de whisky şi-am băut jumătate.

– În sală – care nu era un hol şi nici nu semăna a “cămin cultural”, cum s-a spus la Antena 3 -, studioul ad-hoc era curat şi elegant. (Nepotrivit, pentru transmisia tv, a fost, poate, doar bannerul albastru al facultăţii). Am încercat să nu mă gândesc că totul se transmite în direct şi că mă vede o ţară. Trebuia să-i arăt copilului că e doar un joc serios. Singura diferenţă: mi se usca gâtul mult mai uşor. Într-un fel oarecum inconştient, pentru că nu mai aveam timp de asta, mi-am spus – nu există camere de filmat, nu mă uit la ele, nu îmi imaginez “ce zic acum toţi cei care mă cunosc”. O singură obsesie: să nu favorizez pe niciunul. Să nu-mi fie ruşine la final.

– Mulţi şi-ar fi dorit să fie în locul meu. Unul dintre ei continua să repete când am ajuns înăuntru. Îi felicit anticipat pe jurnaliştii care vor afla ce “înjunghieri” s-au produs în ultimele trei ore dinaintea dezbaterii, de ce au fost respinse celelalte variante, cine a vrut să boicoteze întâlnirea şi cum s-a ajuns la numele meu. Eu am auzit doar zvonuri şi nu ar fi corect să le fac publice.

– Nici acum nu realizez cu adevărat prin şi pe lângă ce am trecut. Nici candidaţii, nici echipele lor de campanie nu ştiu ce risc şi-au asumat. Şi asta face povestea şi mai şi… Mi-au lăsat libertate completă! Toate întrebările au fost ale mele. Puteam să am agendă personală, să leşin, să nu mai ştiu ce să întreb, să mă blocheze emoţia. Ne-a trecut glonţul pe la ureche tuturor. Înţelegeţi?

– “În prima parte nu ştiai ce să faci cu mâinile”, mi-au spus prietenii. Adevărat. Până la sfârşit n-am ştiut. Aveam un singur gând: “De tine depinde să fie corect, de tine depinde ca niciunul să nu fie avantajat”. Şi mai bea o gură de apă…

– Antonescu mi-a ţinut privirea în cele câteva secunde în care ne-am strâns mâinile, Băsescu şi-a întors-o după primul contact vizual. Aveam să descopăr, surprins, că el, Băsescu, era mai emoţionat decât contracandidatul său. Şi-a înghiţit nodul din gât de vreo trei ori. “Dacă şi preşedintele are trac, nu te mai gândi la tine, Măruţă”, îmi spuneam.

– “Lasă-i să se contrazică, asta aşteaptă oamenii cel mai mult”. Am făcut bine? Eu zic că da. I-am lăsat de vreo două ori să îşi dovedească spontaneitatea şi inteligenţa promptă. Nu asta lipsea campaniei electorale?

– Cum am ales întrebările? Eram la Cluj, într-un mediu universitar, aşa că am hotărât din start că nu voi intra în mocirla ultimelor zile. Nu moguli, nu presă, nu paranoia. Să văd cum se descurcă la adevăratele probleme, la cele care-i preocupă pe telespectatorii ăia necunoscuţi: va fi mai bine cu o singură Cameră?, e posibil să nu mai numiţi activişti incompetenţi la conducerea instituţiilor statului?, se poate reface capacitatea magnetică a României, ca să nu ne mai plece sufletiştii dezamăgiţi?, relaxarea fiscală e realistă?, sunteţi în stare să modernizaţi satul românesc? şi, de fapt, cine eşti tu, Antonescu?, cine eşti, tu, Băsescu?… Judecaţi-mă.

– Doar atât m-au rugat consilierii celor doi: “Lăsaţi-i să vorbească”. Şi aveau dreptate. Ei candidează, ei îşi asumă toate riscurile, a lor e supra-solicitarea fizică şi psihică, ei propun soluţii. Nu eventualul meu tupeu era testat, ci forţa lor. Am greşit?

– La finalul dezbaterii, niciunul n-a venit să-mi întindă mâna. Au plecat pur şi simplu. Nu mai conta. Pentru mine, fusese fifty-fifty.

– Un sms: “Bineeeee, Mamarutzaaaaaaa”. Am ieşit, trag aer în piept. Am visat.

*