Vă scriu pentru că nu ştiu cum altfel să vă fiu alături. Acest capitol se închide şi pentru mine, aşa cum s-a terminat pentru voi. E ca şi cum v-aş fi aşteptat şi, totodată, v-aş fi urmărit de undeva, din preajmă, nevăzut şi totuşi prezent. V-am fost cel mai fidel cititor şi cel mai greu de mulţumit critic.

M-am gândit la voi în fiecare zi, de un an şi trei luni încoace. Am sperat că m-aţi înţeles şi v-am fost recunoscător pentru declaraţia de dragoste de la plecare. V-am dus dorul şi v-am cerut iertare cum am ştiut mai bine. Am vrut să n-am dreptate şi am vrut să am dreptate. Am reuşit să vă schimb şi n-am reuşit să vă schimb.

Dar, mai presus de toate, am visat să arătaţi că sunteţi cei mai buni. V-am spus-o atunci şi am continuat să v-o spun singur, de nebun, de acasă. Iar astăzi, când se plânge în redacţie şi când nimeni nu înţelege de ce s-a ajuns aici, de ce aşa, care e rostul şi care e drumul, singurul lucru care contează pentru mine e că voi sunteţi, cu adevărat, cei mai buni. Că aţi putut munci împreună în ciuda credinţelor care vă despart, împotriva experienţei şi a idealurilor diferite, trecând mereu peste faptul că aşteptările extraordinare vă sunt distruse de nişte decizii ordinare.

Mi-e dor de voi şi vă cer iertare. Şi în numele celor care ar trebui să o facă.

*