Să te cheme Cristian Tudor Popescu, să realizezi un interviu cu Andrei Pleşu şi să-l ratezi mi se pare o contraperformanţă demnă de consemnat. Aşteptam un regal intelectual de la dialogul dintre un ziarist cu o remarcabilă acuitate şi un gânditor de o profunzime şarmantă. Când colo, din cauza fixurilor cu care a pornit la drumul acestei conversaţii, CTP a zgâriat inutil aura comunicării şi n-a scos mai nimic de la interlocutorul său.

Sunt dezamăgit, mărturisesc. Nu înţeleg cum nu a înţeles CTP că, în acest caz, pentru ca interviul să “iasă”, nu trebuia să se străduiască să-şi “înghesuie” preopinentul cu orice preţ. Nici n-a reuşit (să-şi satisfacă orgoliul de a-l fi pus în dificultate) şi a şi compromis ocazia unei întâlniri jurnalistice memorabile. Şi asta pentru că două dintre cele trei chestiuni care constituie grosul interviului sunt derizorii: falsa dilemă “ospătari vs filosofi”, în jurul căreia CTP s-a tot învârtit doar pentru că a fost lansată de preşedintele Băsescu, şi insistenţa pe un articol în care Pleşu aprecia decizia lui Becali de a se retrage din politică.

Să nu fiu înţeles greşit. Interviul este de citit, fie şi numai pentru a urmări ciocnirea dintre agresivitatea deseori nejustificată a lui CTP şi perplexitatea condescendentă a lui Pleşu, care e mirat şi el – simţi asta din răspunsuri – că ziaristul nu poate scăpa de marotele sale. Spun o evidenţă, dar CTP a uitat că, dacă realizezi un interviu, îi acorzi automat rolul principal intervievatului şi laşi deoparte eventualele impulsuri (complexe?) de a arăta că nu eşti mai prejos decât el.

Să discuţi cu Pleşu şi să nu-l întrebi nimic despre cărţi sau despre dragoste, să atingi doar în treacăt problema morţii şi relaţia om-Dumnezeu mi se pare frustrant, atât ca ziarist, cât şi ca simplu cititor.

Am reţinut o singură temă importantă pentru public din spusele sale – limitele personale, atât ale lui Traian Băsescu, cât şi ale lui Mircea Geoană, în ceea ce priveşte politica externă.

Despre Băsescu: “Nu se simte bine în situaţii de protocol, de convenţie diplomatică cu omologi. E o limită personală, dar nu e în regulă că, la nivelul preşedinţiei, limita asta personală a devenit o politică de stat. Faptul că n-am avut vizite marcante şi faptul că dânsul a bătut mai ales marginile sunt lucruri care nemulţumesc. (…) Principalul reproş pe care-l fac eu preşedintelui este că el nu poate intra în rolul instituţiei pe care o reprezintă, fiindcă are o personalitate individuală mult prea puternică. Or, fie ai o personalitate atât de puternică încât poţi să ţi-o şi domini şi să te acomodezi circumstanţei în care te-ai pus, fie o ai insuficient de puternică, dar foarte conturată, şi atunci modifici toate lucrurile din jurul tău ca să se potrivească cu temperamentul şi opţiunile tale.
Când eşti în situaţia de preşedinte, faci şi lucruri care nu-ţi plac prea mult, dar trebuie să le faci. Eu sunt sigur că dacă dl preşedinte ar avea de ales între un dialog cu un omolog al lui dintr-o ţară a Uniunii Europene şi o inspecţie inopinată la şantierul Giuleşti, fără să stea pe gânduri ar prefera şantierul. Acolo se simte el mai util, acolo se simte bine.”

Despre Geoană: “Limitele dlui Geoană sunt de altă natură decât cele tehnice. El a învăţat cum se face un protocol diplomatic, asta poate s-o înveţe oricine, dacă are dorinţa. Nu e, din punctul meu de vedere, opţiunea cea mai bună, nici măcar ca ministru de Externe. Chestia cu diplomaţia e înţeleasă, la nivel popular, foarte parţial. Dacă unul are clămpău şi surâde cordial, se socoteşte talentat. Nu e talentat.”

*

Citiţi aici prima parte a interviului publicat de “Gândul”, iar aici, partea a doua.