De ce avem nevoie să găsim un alt nume acelei meserii care, odinioară, consta în căutarea şi răspândirea prezumtivului adevăr despre realitate? Pentru că a continua să foloseşti acelaşi cuvânt, acelaşi simbol, aceeaşi formă pentru un conţinut care nu mai corespunde criteriilor iniţiale e totuna cu a nu recunoaşte că ai o boală cronică. Şi, mai departe, fiindcă s-ar putea ca rebotezarea bolnavului să atragă, cum spun tradiţiile populare, o vindecare miraculoasă. Pentru că numele, la fel ca oamenii, se pot deteriora la trup, şi-atunci nu mai fac faţă sufletelor dinlăuntru.

Etimologic. Rădăcina termenului aflat în discuţie ne duce la recurenţa zilnică a journal-ului care asigura informarea ştiutorilor de carte. Aici se află cea mai vizibilă schimbare: nu numai că furnizarea de ştiri a devenit continuă şi permanentă, dar competiţia în mediul online se dă la secundă. Obsesia întâietăţii temporale, dictată de numărul de click-uri, a transformat jurnalismul în secondalism. Acesta e primul nume alternativ (, iar faptul că rezonanţa-i trimite şi la “scandal” nu face decât să-l avantajeze).

Ideologic. Pretenţia de obiectivitate (a publicului faţă de jurnalist) a fost ucisă, iar mormântul ei, profanat. Altădată regulă de aur, tinderea spre centrul lucrurilor, des-pătimirea în raport cu interesele subiecţilor, s-a trezit târâtă de păr în piaţa publică şi declarată ipocrizie supremă. În consecinţă, asumarea “stângii” sau a “dreptei” oricărei teme, vehemenţa în susţinerea unei cauze şi chiar traiectoria până-n pânzele albe au înlocuit idealul imparţialităţii în tabelul axiologic al presei. Visul apropierii asimptotice de obiectivitate şi smerenia transmiţătorului în relaţie cu puterea pe care ţi-o dă această meserie sunt, de-acum, capitole ale unei istorii de neacceptat. Rezultatul? Mass-media ca front, teritoriu al războiului prin alte mijloace. Un alt nume: belismul.

Artistic. Ceea ce se petrece în presă este similar revoluţiei pe care a produs-o impresionismul în pictură. Odinioară, normalitatea o constituia reflectarea în “opera” jurnalistică a realităţii, curent care în artă se numeşte realism. Acum, situaţia este inversată: nu numai că se cere un soi de personalism, de tuşă ultra-subiectivă care să sporească atractivitatea unui peisaj deseori arid, ci, mai mult, realitatea se decide înăuntrul spaţiului mediatic. Jurnalismul s-a prefăcut în scenarism, plăsmuire inadecvată a viitorului, imagine proiectată pe un ecran sfâşiat.

Substanţial. Să nu ne mai iluzionăm: publicul care vrea cu adevărat presă “quality”, cei care chiar citesc cărţi bune şi se uită şi la filme nepropagandistice, oamenii interesaţi de originea ideilor şi de conexiunile minte-existenţă, sunt o minoritate aproape neglijabilă. Ei n-au nici o şansă cât timp robinetul “libertăţii de exprimare” (a se citi “adresarea la creierul mic”) este deschis la maximum. Se pot coaliza şi revolta, se pot grupa în cluburi şi cercuri, însă n-au cum să se bată cu asaltul umorii. Ajunsă politică oficială şi zeu pe care nu-l ameninţă nici o erezie serioasă, umoarea se preschimbă, inevitabil, în cifre. Ratingul este totalitarism strălucitor, iar traficul online, unica dungă rămasă pe un fost creier curios. De jurnalist. Numele jocului? Contabilism. Apogeul vânzării de sine.

Total. La urma urmei, de ce e atât de important să tot vorbim şi să tot scriem despre stadiul jurnalismului? De ce e esenţial să înţelegem unde ne găsim, atât noi, cei care suntem înăuntru, cât şi aşteptarea/cererea oamenilor pentru care mai facem presă?

Pentru că tot ce înseamnă existenţă umană actuală este croit şi prizat prin mass-media. Articolele, emisiunile tv, ştirile audio şi video ne trasează minţile, mai ales acelora dintre noi care nu se construiesc anterior pe ei înşişi din cărţi şi din întâlniri cu înţelepţi. Presa este neurochirurgul care intervine neîncetat pe creierele noastre.

În relaţia cu presa, trăim în continue paradoxuri. Ştim că nu-i putem acorda decât o încredere parţială şi, totuşi, nu renunţăm la ea. Nu deţinem instrumente prin care să separăm realul de irealul pe care ni-l prezintă, şi tot pe ea o folosim în acest scop. Ştim că interesele private nu au cum să nu se ciocnească de încercările de independenţă ale redacţiilor, dar nu căutăm variante diferite de organizare. Ştim că nu s-a validat încă un model de business pentru jurnalismul digital, însă continuăm să-l testăm pe cel vechi, dispreţuindu-l.

Ne plângem de nedreapta dominaţie a site-urilor agregatoare – hoţii acoperite de anonimat şi de imensitatea internetului, dar le îngroşăm zilnic succesul. Ne place să recompensăm originalitatea şi creativitatea, dar numai cu like-uri şi share-uri: plata ţine de fostul model tipărit, e depăşită.

Avem la dispoziţie tot mai multă marfă, dar găsim tot mai rar ceva remarcabil de citit. Suntem conştienţi că ne înghite cantitatea, dar şi incapabili să-i salvăm pe aceia, puţini, care încă ne respectă. Le pretindem jurnaliştilor ceea ce nici noi, ceilalţi, nu ne dovedim în stare să activăm în “halele” unde muncim: curajul, demnitatea, refuzul compromisului.

Suntem, toţi, o presă şi nu mai reţinem nimic din ceea ce citim unii despre alţii. Daţi-ne un nume să ne vindecăm.

*