În tot acest regim de tristă mânie care s-a instaurat odată cu vestea că nu suntem în stare să ne întreţinem nici măcar părinţii şi bunicii pensionari, avem şi motive de optimism. Un optimism amar, fără îndoială, dar care, tratat înţelept, ne-ar putea aduce profit pe termen lung. Există ceva mai de folos unui om, darmite unui popor, decât să descopere adevărul despre metehnele sale, să se cunoască pe sine şi, astfel, să poată începe reconstrucţia?

Până la os, ţesutul e indolent. Dacă mai aveam nevoie de o confirmare, am primit-o: nu luăm marile hotărâri, cele dureros de necesare, decât la ananghie, în ultimul moment, când suntem siliţi să ne înfruntăm cele mai întunecate alternative, când dezastrul iminent ameninţă perpetuarea stării de “merge şi-aşa”. Şi nici atunci n-am face-o dacă n-ar interveni un factor extern de o putere superioară.

Am cedat Basarabia fără luptă şi n-am recucerit-o decât alături de nemţi, am întors armele numai când sovieticii intraseră peste noi, am făcut revoluţie ultimii, cu “instigare” multi-naţională, am înfiinţat DNA la presiunea Europei, evităm falimentul constrânşi de FMI. Nu mai continui.

Românii trebuie obligaţi să muncească pentru binele comun. A dovedit-o comunismul mult mai convingător decât aş putea eu s-o încerc în câteva fraze: când vine vorba despre crearea, exploatarea sau conservarea unei proprietăţi publice ne-religioase (de la trotuarul din faţa casei până la poiana cu grătare), doar ordinul şi frica ne urnesc. Sau banii, bineînţeles.

Conştiinţa sau simpla perspectivă a normalităţii sunt pete de culoare singuratice. La noi, voluntar înseamnă fraier, iar bunul de stat îşi împlineşte numele. E bun şi stă.

Politicile greşite se plătesc numai când se moare. Suntem o naţie atât de generoasă, încât nu-i pedepsim decât pe micii vinovaţi, iar pe cei mari – aceia care ne impun viitorul, ne apasă prezentul şi ne astupă trecutul – pe ei îi iertăm, lor le găsim din proprie iniţiativă explicaţii atenuante. Iar dacă se retrag puţin, nu mult, îi putem chiar îmbrăţişa ca pe nişte fii risipitori de care ne-a fost dor, fiind şi ei ai noştri, la fel ca acest sentiment intraductibil.

Nu ne supărăm, nu ne revoltăm şi nu le cerem să dea socoteală decât dacă hotărârile lor ne omoară. Dar şi atunci, lanţul cauzal trebuie să fie de netăgăduit; altfel, foarte probabil, ne mulţumim cu un “locotenent” ispăşitor. Sau cu o condamnare morală.

Criza economică atenuează criza etică? Ne-am iluzionat, unii, la debutul şi în cursul acestei perioade strânse la curea, că lipsa banilor va duce la o stricteţe profesională şi etică, că atât patronii, cât şi statul, mai ales statul, vor fi nevoiţi să renunţe la neghină pentru a salva grâul “resurselor umane”, cum ni se spune acum nouă, oamenilor.

Chipurile. Asta s-a întâmplat: chipurile. Au fost îndepărtaţi incompetenţii şi hoţii. În administraţia centrală şi locală s-a făcut binevenita curăţenie. În presă a prevalat buna credinţă. Chipurile.

Criza economică a contribuit la rezolvarea celei etice în aceeaşi măsură în care foamea ţine pe loc felina care vede antilopa.

Orizontul inexistent. Am mai zis-o, dar trebuie s-o repet: după aderarea la UE, românii au nevoie de un proiect naţional însufleţitor, în care să creadă şi care să le fie transmis într-o manieră inteligentă. Ce ne propunem nouă înşine şi ce propunem Europei? “Merge şi-aşa” nu mai merge. Lamentarea nu mai merge. Exodul valorilor de bun simţ nu mai merge.

Paradoxal, această criză s-ar putea să fie prea puţin. S-ar putea să nu atingă amploarea necesară pentru a rade complacerea. Am putea să ratăm chiar şi criza. Nu ştim când mai dă peste noi un asemenea noroc (iarăşi, provocat de alţii), de a fi obligaţi să ne regândim pentru a supravieţui. Au şi crizele astea vârfurile lor de formă, zvâcurile lor, urmate de o binemeritată odihnă.

The Big Pause, foto Valentin Vieriu

*

Foto: Valentin Vieriu