Foto: Lucian Stănescu (flickr.com/photos/stanescoo)
Discuţia aprinsă care s-a iscat la o postare anterioară mi-a reamintit o idee despre care vreau să scriu de mult: a ajuns o ciudăţenie să nu ţii cu nimeni. Şi mă întreb tot mai des, în acest context - s-a schimbat cumva rolul jurnalistului şi nu-l mai înţeleg eu? “Pe vremea mea” (da, mă trezesc spunând tot mai des aceste cuvinte, e semn clar că îmbătrânesc), jurnalistul avea o misiune simplă, similară cu a unui radar: să tragă în tot ce mişcă. Să scormonească şi să scrie despre orice ilegalitate sau imoralitate şi, în general, să fie un fel de sanitar al societăţii. Mai aproape de adevăr ar fi vidanjor, şi nu văd nici o ruşine în asta.
Din aceste motive, felul în care se “recrutau” jurnaliştii şi procesul de triere în redacţii erau foarte dure. Rezista doar cine avea nervii tari şi era hotărât să facă meseria asta, cine avea necesara doză de justiţiar şi, nu în ultimul rând, cine pricepea nuanţele unei manipulări şi riscurile ca moneda să cadă altfel decât ai pariat. Şi, repet, lecţia principală era să nu ierţi pe nimeni. Aceasta era calea sigură pentru câştigarea credibilităţii în faţa cititorilor - singura şi marea comoară a oricărui jurnalist sau instituţie media.
Ce s-a întâmplat între timp? Au apărut devotaţii, partizanii, fidelii şi activiştii din presă. S-au înmulţit lacomii, şpăgarii, şantajiştii, cei care n-au mai suportat ideea de a fi pur şi simplu vidanjori. Care au cedat invidiei de a vedea la subiecţii lor case mai frumoase, maşini mai mari, mândre şi cornute.
De cealaltă parte, ca efect firesc, cititorii s-au polarizat radical pe teme efemere, cum ar fi activitatea unui preşedinte sau interesele unui mogul. Aşa au devenit repere Traian Ungureanu, pe de o parte, şi Ion Cristoiu, pe de alta. Pânzele albe către care mergea unul şi focul automat al celuilalt au fost asimilate cu adevărata presă, cu acel curaj indispensabil meseriei noastre. Şi, când colo, niciunul dintre ei nu mai avea nimic de-a face cu jurnalismul.
De unde să ştie cititorul/telespectatorul, de exemplu, că una dintre tacticile pe care Cristoiu le preda în redacţie la EvZ era să îţi alegi o ţintă celebră şi să tragi în ea până duci tirajul pe culmile succesului? Radicalismul este totdeauna o soluţie mai atrăgătoare decât decenţa, decât argumentul, decât nuanţa. E plictisitor, vorba fetelor mele, să spui că Băsescu e un preşedinte bun, dar cu grave derapaje morale şi comportamentale. E mult mai provocator să susţii că e inegalabil sau că duce ţara de râpă.
Aşa se compromite o meserie utilă. Majoritatea tăcută a presarilor continuă să-şi facă datoria uitându-se la radarul bunului simţ. Pe ei nimeni nu-i ia în seamă, deşi acolo ar trebui să se ducă toată consideraţia. Căci fără ei, anonimii cu nervii tari şi necesara doză de spirit justiţiar, am fi toţi acoperiţi de putoarea foselor necurăţate.
Comentarii