Am emoţii ca în toamna lui 1990, în ziua când am cumpărat de la “Coloane” câteva exemplare din NU, să-mi văd primul articol publicat. Debutez din nou, de această dată pe cont propriu, într-un “mediu” pe care n-aveam cum să mi-l imaginez în urmă cu 18 ani, când generaţia mea se considera binecuvântată că păşeşte liberă, nesperat, pragul maturităţii.
Pe vremea acelor debuturi, dacă lipsea un punct sau dacă o virgulă era în plus, linotipistul trebuia să reculeagă tot rândul de ziar. Debuturi-rebuturi. Ne era o ruşine de plumb pentru bucăţile de metal care se aruncau din cauza noastră. Ne era jenă să-i mai semnalăm tipografului încă o despărţire greşită. Dar o făceam ştiind că avem dreptate şi că el va înţelege.
Suntem, oare, mai responsabili acum, când ne poate citi oricine, de oriunde? Nu. Scrisul pe net e adesea un demers al inconştienţei, o săritură fără plasă executată la repezeală sub reflectoare iluzorii. În faţa unei audienţe cvasi-necunoscute, care sancţionează orice pas greşit, se cade uşor şi oricine poate fi umilit.
Pentru mine, e majoratul scrisului. Sar. Săriţi?
Comentarii